Zoran Stefanović

Poveste despre oul cosmic

Melodramă patchwork

Pe neputinciosul Beket l-a furat Stefanović!

1992
versiunea romaneasca: Dusan Baiski

ACTUL 1: GAURA NEAGRĂ

(Întuneric. Cosmosul pulsează cu sunete care amintesc de bătaia inimii ori de pulsul mamei. În sclipirile stelei ce se stinge se disting trupuri ghemuite în poziţie de fetus, cu spatele sprijinite unul de celălalt. Fiinţe indefinite sexual, cu feţele zbârcite de mulţimea anilor. Pe trupurile pe jumătate goale li s-au lipit muşchi şi lichenii. Paraziţii florali le acoperă feţele şi le unesc coloanele vertebrale, făcând din ele gemeni siamezi. Cele două fiinţe sunt parcă moarte.

Pulsaţia cosmosului e tot mai zgomotoasă. Una dintre cele două fiinţe începe să respire anemic, în sincron cu pulsaţia aceea ciudată. Din off se aude vocea ei întunecată şi liniştită.)

OFF-PRIMUL: Eu am dormit în vreme ce alţii au suferit?

(Cu o voce stinsă, Primul reuşeşte să-şi termine propoziţia.)

PRIMUL: Eu am dormit în vreme ce alţii au suferit?

(Se îneacă din cauza vorbirii istovitoare. Al doilea tresare încetişor, de parcă a auzit ceva.)

OFF-PRIMUL: Oare eu dorm acum?

PRIMUL: Oare eu dorm acum?

(Al Doilea tresare. Primul zâmbeşte cu indulgenţă.)

OFF-PRIMUL: (Foarte satisfăcut.) Mâine, când mă voi trezi sau când mă gândesc că m-am trezit, ce voi spune despre ziua de astăzi?

PRIMUL: (Copilăreşte sau senil.) În bucătărie intră un câine
Şi fură o coajă de pâine
Bucătarului ţandăra-i sare
Câinele repede moareeee!

(Se sufocă. Încearcă să respire încordat.)

OFF-PRIMUL: În bucătărie intră un câine... Şi fură o coajă de pâine...

PRIMUL: Chiar că ne distrăm bine...

(Începe şi Al Doilea să respire concomitent cu pulsaţia cosmică. Primul îşi ciuleşte urechile. Respiraţia celuilalt este tot mai iute şi mai grea şi se transformă în geamăt.)

PRIMUL: Încetează să mai gemi!

(Al Doilea continuă să geamă. Primul reuşeşte cu greu să mişte un deget, muşchii i se încordează şi ea reuşeşte să-şi ducă palma tremurândă până la faţă şi să dea jos paraziţii florali de pe ochi. Se uită peste umăr la Al Doilea. Acesta continuă să geamă. Ochii Primului sunt mijiţi, neobişnuiţi cu privitul.)

PRIMUL: Sunt deja sătul de văicărelile tale.

(Primul îşi duce palma la gura celuilalt şi începe să-l sufoce. Acesta se zbate. Primul zâmbeşte. După care îl lasă în pace.)

PRIMUL: Aşa...

(Al Doilea se luptă pentru aer şi în cele din urmă reuşeşte să vorbească.)

AL DOILEA: Ajutor...

(Primul e surprins când îi aude vocea.)

PRIMUL: De...de... Aici sunt... Nu-ţi fie teamă.

(Al Doilea îşi ciuleşte urechile. Aprobă liniştit din cap.)

AL DOILEA: Mi-e rece... Cădeam...

PRIMUL: A trecut, a trecut.

AL DOILEA: Nu cumva suntem legaţi?

(Primul începe să se foiască în ideea de a se scăpa, însă nu reuşeşte. Al Doilea mormăie ceva în barbă, foarte speriat. Primul dă cu grijă jos plantele care unesc coloanele lor vertebrale. Încă o opinteală şi el începe să-şi controleze torsul.

Îşi încearcă muşchii. Încearcă să se ridice, însă nu poate. Panicat, Al Doilea reuşeşte să-şi pună mâinile în mişcare pipăind în gol.)

AL DOILEA: Unde ne aflăm?

(Primul reuşeşte să se ridice clătinându-se.)

PRIMUL: Gândeşte, pe îndelete.

(Al Doilea gândeşte.)

AL DOILEA: Păi, pe mâini şi genunchi...

(Primul îşi activează muşchii picioarelor, zâmbind ironic înspre Al Doilea.)

PRIMUL: Oare am decăzut atât de mult?

(Al Doilea încearcă panicat să-l atingă pe Primul cu degetele. Primului i se face milă şi dă cu grijă jos muşchii şi lichenii de pe ochii prietenenului său care urlă. Când, în cele din urmă, Al Doilea se obişnuieşte cu lumina, priveşte mirat la Primul şi urlă ca un animal. Primul îl îmbrăţişează.)

AL DOILEA: M-ai speriat!

(Primul râde şi-l scuipă. După care continuă să se cureţe de paraziţii florali. Al Doilea se gândeşte, iar apoi se scutură ca de-un frig interior.)

AL DOILEA: Cădeam... Mă aflam pe vârful unei...

PRIMUL: Nu-mi povesti! Hai ca prin plimbare să alungăm teama.

(Îl prinde pe Al Doilea de braţ şi încearcă să-l determine să se scoale. Al Doilea cade înapoi, pe pământ, ca un butuc şi se răsteşte isteric la Primul.)

AL DOILEA: Destul! Am obosit!

PRIMUL: Mai mult îţi place să prinzi aici rădăcini şi să nu faci nimic?

AL DOILEA: Da.

PRIMUL: Atunci pofteşte.

AL DOILEA: Da.

PRIMUL: Te voi părăsi.

(Primul se mai dezmorţeşte, apoi porneşte spre întuneric, aşteptând să fie oprit de Al Doila. Acesta tace. Dar, în ultima clipă, când Primul păşeşte deja în întuneric, Al Doilea ţipă.)

AL DOILEA: Nuuu!

(Primul se întoarce satisfăcut.)

AL DOILEA: Sărută-mă. (Pauză.) Nu vrei să mă săruţi?

PRIMUL: Nu.

AL DOILEA: Pe frunte?

(Primul îşi dă jos muşchii şi lichenii de pe faţă, strâmbându-se a greaţă.)

PRIMUL: Nu vreau să te sărut niciunde.

(Al Doilea îi întinde mâna.)

AL DOILEA: Măcar dă-mi mâna. (Pauză.) Nu vrei să-mi dai mâna?

PRIMUL: Nu vreau nici să te ating.

AL DOILEA: Atunci o să te părăsesc!

(Primul îl priveşte cu tristeţe. Al Doilea se forţează să se ridice, foarte hotărât. Primul se dezmorţeşte şi-şi priveşte prietenul cum se zbate din toate puterile. Atunci îl pune pe picioare. Al Doilea îşi ţine un echilibru instabil. Faţa-i radiază.)

AL DOILEA: Oh! Acum mi-e mai bine.

(Primul îl priveşte, îl mângâie tandru pe păr, după care îl apucă de nas. Al Doilea se smulge. Primul râde şi trage puternic aer în piept.)

PRIMUL: Mergem.

(Al Doilea se ţine de nasul care-l doare.)

AL DOILEA: Deja?

PRIMUL: Un moment.

(Primul priveşte în jur, după care se uită la goliciunea lor, apoi continuă să urmărească ceva de mai aproape. Cu puţină imaginaţie, acestuia i s-ar putea stabili sexul masculin, iar lui Al Doilea, cel feminin.)

Al Doilea îşi omoară timpul dându-şi jos plantele de pe chip. Primul se arată din întuneric cu două smokinguri şi două semiţilindruri. Al Doilea îl priveşte întrebător, la care Primul dă din umeri. Privesc pentru moment elementele de îmbrăcăminte, iar apoi se culcă sincron la pământ.)

PRIMUL: Am obosit.

AL DOILEA: Şi eu.

(Se holbează hotărâte în depărtare. Primul se zgărmăne concetrat în nas. După care începe şi Al Doilea acelaşi lucru. Primul încetează, după care porneşte să se scarpine absent în ureche. Al Doilea îl imită. Primul sughite uşor. Al Doilea îl imită, după care rămâne consternat de sine însuşi.)

AL DOILEA: (Prefăcut.) Maimuţă!

PRIMUL: (Cu duritate.) Porc meschin!

(Al Doilea ridică mâna să-l lovească, însă mâna îi cade neputincioasă. Primul îşi aşteaptă cu bucurie momentul şi încearcă să-l lovească cu piciorul, numai că nu poate să şi-l ridice. Fără suflare, se liniştesc din nou amândoi. Privesc melancolic în depărtare. Se întorc amândoi în acelaşi timp, împăciuitor.)

AL DOILEA/PRIMUL: Tu eşti...

PRIMUL: Ah, scuză-mă!

AL DOILEA: Continuă.

PRIMUL: Nu, nu, întâi tu.

AL DOILEA: Nu, nu, întâi tu.

PRIMUL: Eu te-am întrerupt.

AL DOILEA: Ba, dimpotrivă.

(Se privesc cu obrajii aprinşi.)

AL DOILEA: (Urlă.) Maimuţă convenţională!

PRIMUL: (Urlă.) Porc meschin!

(Se privesc tulburaţi. Apoi îşi zâmbesc.)

AL DOILEA: Ha-ha-ha, maimuţă ha-ha-ha convenţională...

PRIMUL: He-he-he-porc... Heh-he-he-meschin.

AL DOILEA: Ho-ho-ho-maimuţă... Hu-hu-hu-mai-mu-ţă!

(Râde plângând. Primul se face serios, după care îl loveşte puternic cu palma. Al Doilea se face serios şi loveşte şi el.)

AL DOILEA: Maim...

PRIMUL: Por...

(Îşi dau dintr-o dată seama că au reuşit să-şi pună membrele în mişcare. Sar în picioare într-o explozie de veselie. Joacă o horă copilărească. Se îmbracă unul pe celălalt. Caută în buzunare. Găsesc mărunţiş. Al Doilea găseşte un ruj şi o bucată de oglindă. Îşi dă cu stângăcie cu rujul pe buze şi devine A Doua. Primul găseşte în buzunar nişte mustăţi false şi un trabuc pe care-l arată satisfăcut celeilalte. Aceasta dă din cap semn că-şi aminteşte. Primul caută fără rezultat un chibrit. După care-şi aprinde „de formă“ trabucul şi se bucură de rotocoalele de fum pe care le „face“. A Doua se uită satisfăcută în bucata de oglindă. Şi-a dat cu ruj peste toată bărbia. Îngână un vals. Şi-a închis ohii, gânditoare. Începe să valseze în ritm. Neîndemânatic, dar perseverent.)

A DOUA: Primul meu bal. (O pauză lungă.) Al doilea bal al meu! (O pauză lungă. Îşi mijeşte ochii.) Primul meu sărut!

(Mimează un sărut. Primul dă în buzunar de un ziar şi se face că n-o ascultă. A Doua îşi deschide indignată ochii.)

A DOUA: Primul meu sărut! A fost un Johnson sau Johsten, ori aş putea să-l numesc Johnsten. Nişte mustăţi foarte zbârlite. (Cu respect.) Aproape ca şi ghimberul. (Pauză.) Într-o magazie de lemne, chiar dacă n-am idee a cui. Noi n-aveam magazie de lemne, dar, oricum, n-avea nici el aşa ceva. (Îşi mijeşte ochii.) Văd o grămadă de vase, tărâţe şi câlţi. (Pauză.) Iar umbrele dintre grinzi tot mai mari şi mai mari.

(A Doua plânge. Primul se face că lecturează publicaţia şi nu o ascultă. Nu poate nici ea să-şi reţină lacrimile. Îşi suflă nasul cu putere în mâneca sacoului, iar apoi, cu o mişcare înceată, îşi dă la o parte şuviţa de pe frunte. După care, pentru a sparge tăcerea neplăcută, începe să lectureze cu glas tare din ziar.)

PRIMUL: Primire regală pentru tineretul fin!

A DOUA: Primire regală.?

(Atunci se prinde de piept, de parcă nu mai primeşte aer. Se întorc de parcă atunci şi-ar fi dat seama unde se află. A Doua-i aleargă panicată Primulului în braţe. Începe să sufle vântul. Primul şi A Doua se bagă unul în altul. Vântul îi leagănă încetişor. Este amestecat cu o copie kitsch de muzică religioasă catolică. Primul îşi drege gâtul, încearcă să urmărească melodia, însă cântă fals.)

A DOUA: (Încet.) Uneori aud sunete. (Ascultă. Cu voce normală.) Însă nu atât de des. (Pauză.) Ele sunt o binecuvântare, sunetele sunt o binecuvântare dumnezeiască, ele îmi ajută... Să-mi petrec ziua... Peste cap.

(Zâmbet.)

OFF-A DOUA: Vechiul stil!

(Zâmbetul se pierde.)

A DOUA: Da, vesele sunt zilele când există sunete.

(Deodată, o linişte adâncă. A Doua nu ia în seamă, însă Primul este evident. speriat.)

OFF-A Doua: Când aud sunetele...

A DOUA: (Confidenţial.) Am crezut că... (Pauză.) Am spus, am crezut că ele se află în capul meu. (Zâmbet.) Dar nu. (Zâmbeşte mai mult.) A fost vorba doar de logică pură...

OFF-A Doua: Eu nu mi-am pierdut minţile.

A DOUA: Nu sunt întreagă. (Pauză.) Ceva a rămas...

(Primul se desparte de ea speriat. Aceasta încearcă să -l reţină într-o strânsoare mortală. Primul se smulge.)

A DOUA: Ceva ca o mică sfâşiere... o mică ruptură. (Pauză. Încet.) Asta e de la probleme! (Pauză. Cu o voce normală.) În sacoşă, în afara sacoşei.

(Primul se opune în continuare cu putere. Strânsoarea celei de-A Doua este de fier.)

OFF-A DOUA: Câteodată aud sunete, clopoţei...

A DOUA: Câteodată aud sunete, un clopoţel... De câte... (Pauză.) De câte ori mi-am spus mie însumi: nu lua asta în seamă, ignoră clopoţelul, lasă-l, tu dormi şi trezeşte-te...

(Primul reuşeşte să se smulgă din strânsoarea nebunească a celei de-A Doua. O loveşte isteric pentru a o face să tacă. A Doua cade la pământ, însă continuă să vorbească de parcă nici nu-l bagă în seamă pe Primul .)

PRIMUL: Taci! Taci! Taci!

A DOUA: ... începând de la propriul pântec, de unde a şi început viaţa, micuţa Mildred îşi are propriile amintiri şi ea va...(Primul oboseşte de la atâtea lovituri. Se sprijină de A Doua gâfâind.)

A DOUA: ...a avea propriile amintiri, îşi va aminti de pântec înainte de am muri, de pântecul mamei. (Pauză.) Ea are acum patru ani, ori poate deja cinci, şi de curând a primit o păpuşă de ceară... Îmbrăcată de sus până jos...

(Primul încearcă să inspire. A Doua stă culcată pe spate, mormâind ca-n transă. Vocea-i este satisfăcută, tot mai înceată şi mai înceată, până ce devine ininteligibilă.)

A DOUA: Iar ochii... Plutesc acolo unde se pare că se vor închide în pace... Să privească... În liniştea sufletului...

PRIMUL: În liniştea... sufletească?

A DOUA: Nu într-a mea.

PRIMUL: Nu?

A DOUA: Nu acum.

(Pentru o clipă, cei doi cad la pace. Acceptă să fie treziţi de anticlimax. După care A Doua se ridică încet, legănându-se în vântul care a început din nou să bată. Zâmbeşte uşor, ca o adolescentă care se scuză. Mişcările-i sunt calme, neforţate. Încearcă amabilă să aranjeze hainele. Îşi pipăie cu grijă locurile unde a fost lovită. Atunci face o piruetă. Primul ridică o privire furioasă, urmărind-o. După care o ajută bucuros să se ridice. O scutură de praf. Îi cad pantalonii.)

A DOUA: Păcat că nu avem o sfoară.

(Îl priveşte cu milă pe Primul .)

PRIMUL: Haide. Începe să fie rece.

A DOUA: Adu-mi aminte să aduc mâine o sfoară.

(O trage nerăbdător pe A Doua de mână, de parcă are de-a face cu o nebună.)

PRIMUL: Da, da. Haide.

(O trage pe A Doua. Acesta se opune inocent.)

A DOUA: De câtă vreme suntem noi deja împreună?

PRIMUL: Nu ştiu. Poate de cincizeci de ani.

A DOUA: Îţi mai aduci aminte de ziua aceea când am sărit în râu?

PRIMUL: Îmi aduc. Culegeam struguri.

(A Doua îşi aduce cu plăcere aminte. Primul se strâmbă a scârbă.)

A DOUA: Tu m-ai tras din apă să nu mă înec.

(Primul o apucă brusc de rever, enervat.)

PRIMUL: Toate astea sunt deja de multă vreme moarte şi îngropate.

(A Doua îşi pipăie stupefiată faţa şi hainele pentru a vedea dacă este reală.)

PRIMUL: Toate astea sunt deja de multă vreme moarte şi îngropate.

A DOUA: Moarte... Şi îngropate? (Îşi aminteşte cu plăcere.) Hainele mi s-au uscat la soare!

PRIMUL: Nu e bine să-ţi aduci aminte de asta! Haide.

A DOUA: Încotro? Mie mi-e rece.

(Primul o împinge cu dezgust.)

PRIMUL: Mă întreb dacă nu ne-ar fi fost mai bine dacă noi singuri...

(Celei de-A Doua nu-i este clar.)

PRIMUL: Mă gândesc să trăim fiecare pe socoteala lui.

(Primul pleacă singur spre întuneric. A Doua nu-l reţine.)

PRIMUL: Noi doi nu suntem creaţi pentru acelaşi drum.

A DOUA: (Fără supărare.) Asta nu e clar.

PRIMUL: (Sarcastic.) Nu, nimic nu e clar.

A DOUA: Noi încă mai putem să ne despărţim, dacă tu crezi că ar fi mai bine.

(Fără reveniri şi sentimentalisme asemănătoare, Primul pleacă. A Doua îi urmăreşte plecarea cu un interes copilăresc.)

A DOUA: Acum este oricum prea târziu.

(Linişte.)

OFF-DOUA: Da, acum este într-adevăr prea târziu.

(Linişte.)

A DOUA: Păi, să mergem?

OFF-A DOUA: Da, să mergem.

(Îi tremură toţi muşchii de pe frunte. Însă A Doua nu se poate clinti din loc. Se aude încet o copie kitsch de muzică bisericească.

Respiraţia i-a scăpat de sub control. Întuneric.)

Sfârşitul actului întâi

ACTUL DOI: CAMERA DE OŢEL

(A Doua stă în aceeaşi poziţie. Între timp,în întuneric se întrezăresc pereţi de oţel înalţi cât ea, care aproape că-i acoperă faţa. Pe moment, muşchii ei îşi amintesc de intenţiile ei, însă ea continuă să rămână nemişcată. Un fulger scurt îl luminează pentru puţin pe Primul, care stă rezemat de unul dintre pereţii celei de-A Doua, cu genunchii la gură, adânc îngândurat. Hainele li s-au micşorat. Primul se întoarce puţin şi o priveşte. Oftează uşor.)

PRIMUL: Tu nu crezi că asta durează deja de destulă vreme?

A DOUA: Da! (Pauză.) Şi ce?

A DOUA: Aceas... aceas... Problemă.

A DOUA: Eu am gândit întotdeauna aşa.

PRIMUL: Nu pot să te părăsesc.

A DOUA: Ştiu. Şi nici nu poţi să mergi cu mine.

(Pauză.)

A DOUA: Cum voi ştii eu dacă tu mă părăseşti pe mine?

PRIMUL: (Cu vioiniciune.) Păi, tu suflă în fluier şi dacă nu vin în fugă, asta va însemna că am plecat.

(Pauză.)

A DOUA: Nu vrei să mă săruţi la despărţire?

PRIMUL: Ah, nu cred că vreau.

(Pauză. Primul se scobeşte în nas.)

PRIMUL: Dar tu ai putea fi, efectiv, moartă în... bucătăria ta.

(Primul loveşte bucuros în pereţii săi ca în nişte oale.)

A DOUA: În bucătărie?!? (Zâmbeşte.) Urmarea va fi la fel...

PRIMUL: Da, însă eu cum aş şti că tu eşti într-adevăr moartă?

A DOUA: Păi... Mai devreme ori mai târziu aş începe să put.

PRIMUL: Tu puţi încă de pe acum.

(Îşi trage adânc nasul.)

PRIMUL: Pute a leşuri...

A DOUA: Întregul cosmos.

PRIMUL: Dracu să-l ia de cosmos! (Pauză.) Născoceşte ceva.

A DOUA: Ce anume?

(Primul începe încet şi hotărât să dezmembreze pereţii celei de-A Doua. Aceasta nu e cine ştie cât de impresionată. El aşează pereţii astfel încât aceştia compun o încăpere strâmtă. După care se bagă între ei, se aşează într-un colţ şi începe să o urmărească pe cealaltă peste genunchi. A Doua încearcă să se întoarcă. Reuşeşte. E vioaie.)

A DOUA: Şi tu, dacă eşti conştient de asta, trebuie că eşti satisfăcut în adâncul sufletului.

PRIMUL: De ce?

A DOUA: De aceea pentru că te-ai întors şi pentru că eşti din nou cu mine. (Primul sughite. Se uită cu interes la faţa celeilalte, aşa, plină de ruj şi în final chinuită.)

PRIMUL: Crezi?

A DOUA: Spune, chiar dacă nu este adevărat.

PRIMUL: Ce trebuie să spun?

A DOUA: Spune: „Eu sunt satisfăcut. Şi mă bucur.“

PRIMUL: Eu sunt satisfăcut. Şi mă bucur.

(Primul sughiţă.)

A DOUA: Şi eu.

PRIMUL: Şi eu.

A DOUA: Noi suntem satisfăcuţi. Şi ne bucurăm.

PRIMUL: ... şi ne bucurăm.

(Sughiţă. Se scarpină la subsuoară şi pe burtă.)

PRIMUL: Aceasta nu e poate una din zilele mele cele mai fericite, însă vorbind cinstit...

(O priveşte pe A Doua. Ea nu-l ascultă pe Primul.)

A DOUA: Ah!

PRIMUL: Ce e?

A DOUA: Noi începem să... să... Să însemnăm ceva?

PRIMUL: Tu şi cu mine? Să însemnăm ceva?

(Se scutură de râs. Se scoală şi o trage spre sine. Ea este şi pe mai departe concentrată la gândurile sale.)

A DOUA: Mă întreb... Închipuie-ţi că o fiinţă raţională ne întoarce pe Pământ - dacă ne-ar observa vreme îndelungată, în capul ei ar putea fulgera ceva idei? (Cu vocea unei fiinţe raţionale.) „Ah, bine, acum văd unde bat ei.“

(Primul tresare, însă începe totuşi să o sărute pe gât. Cu foarte mare grijă, ea dă jos scamele de pe sacoul lui. Nu-l tulbură.)

PRIMUL: (Cu înflăcărare.) Hai să plecăm noi amândoi de-aici! Mergem în sud!

(Ea acceptă încet-încet ideea.)

A DOUA: Tu ai putea să faci o plută...

PRIMUL: ... iar curentul marin ne va duce departe, departe...

A DOUA. ...până la altele!

(Se uită unul la altul.)

(AMÂNDOI: Altele?

(Se întorc cu teamă. Privesc întunericul. Se uită iar unul la celălalt. Cad pătimaş unul în braţele celuilalt. Tac. El îşi pune mâna pe pieptul ei. Strânge cu putere. Ea zâmbeşte; apoi se smulge rapid şi dispare în întuneric. Însă el este cu mult mai iute. O trânteşte la pământ. Pauză.

Ea zâmbeşte. El, la fel. Ea-l muşcă puternic de palmă. El ţipă. O loveşte cu dosul palmei. Ea zâmbeşte. El o loveşte din nou. După încă un zâmbet al ei, zâmbeşte şi el. Apoi începe să-i sfâşie hainele cu o fervoare nebună. Când observă o plantă prin cracul descusut al pantalonilor, el o smulge. Se uită la planta parazită cu o curiozitate evidentă. În unele momente se aud sunetele lui nearticulate: nici sughiţ, nici chicoteală, nici vaiet.

În acest răstimp, A Doua aşteaptă răbdătoare. În cele din urmă, el pune planta parazită la propriul sân şi continuă să-i sfâşie hainele. Ea aşează lângă sine, în orânduială, bucăţile de îmbrăcăminte. O mică pauză pentru rugăciunea ei. El e tulburat.

Raportul dintre ei seamănă mai mult cu o artă coreografică orientală decât cu o prindere de catch. Muzica bisericească sună acum de parcă banda încetineşte. Momentul îngheaţă parcă în timp.

Stelele lucesc.

Odihnă după act.Ea zace pe spate cercetându-şi mâinile. Capul lui stă sprijinit de tălpile ei. Ea este autoritară.)

A DOUA: Începe de îndată să faci pluta aceea. Mâine voi pleca. Pentru întotdeauna.

PRIMUL: (Râs.) Vei pleca pentru întotdeauna?!?

A DOUA: Singură mă voi îmbarca!

PRIMUL: (Vesel.) Încep imediat! (Cu îngrijorare.) Pe drum vor fi rechini? Tu ce zici?

A DOUA: Dacă sunt, atunci vor fi.

PRIMUL: Ah, asta-i o capcană!

(A Doua dă din umeri.)

A DOUA. Nu ştiu.

(Râsul lui inundă întreg spaţiul. Ea strânge mai tare zdrenţele alături. Râde împreună cu el. Întuneric. Încă se mai aud ecourile râsetelor. Se amestecă cu un sunet slab, însă de recunoscut: copia nereuşită a sunetelor lui - nici geamăt, nici chicot, nici vaiet.)

Sfârşitul actului doi

ACTUL TREI: UN DELUŞOR ÎN COSMOS

(Când încep să cadă frunzele, Primul îşi ridică privirea şi priveşte cu seriozitate la cerul de noapte. Camera lor este separată. Pereţi de oţel zac în cruce în jurul lor, făcând un Deluşor în Cosmos. A Doua îşi pune cu grijă o năframă colorată pe cap, iar în mână ţine cu grijă propriul semiţilindru. Şi pentru a doua oară, hainele şi pălăriile li s-au micşorat, astfel că acum arată ca nişte replici copilăreşti ale unor haine de adult.

Primul îşi încheie satisfăcut nasturii de la sacou. Se oglindeşte în lespezi. Îşi pipăie barba nerasă. Se încruntă puţin. Împrospătat, dă roată deluşorului. Ea-şi frământă în continuare semiţilindrul. El nu o ia în seamă. Încearcă să-şi dreagă, ca un profesor, glasul, de care evident că s-a dezobişnuit.)

PRIMUL: Având în vedere opinia exprimată în lucrările publicate ale lui Pancher şi Watmann...

(E nemulţumit. Schimbă timbrul şi înălţimea vocii până când nimereşte ceea ce caută.)

PRIMUL: Având în vedere opinia exprimată în lucrările publicate ale lui Pancher şi Watmann vizavi de existenţa unui Dumnezeu, în afara timpului şi fără spaţiu, care, din înălţimile apatiei sale dumnezeieşti - a afaziei dumnezeieşti, ne iubeşte, cu mici excepţii, din motive...

(Pauză. Se uită la ea pentru a verifica eficienţa cunoştiinţelor sale de altădată. Ea nu reacţionează. Priveşte pierdută în depărtare. El reia nesatisfăcut.)

PRIMUL: ... din motive necunoscute! Dar! Vremea va demonstra...

A DOUA: Ochii...

PRIMUL: ... şi va cădea precum Miranda cea divină... (Pauză.) Ochii?!

A DOUA: Cum, ochii tăi?

(El dă din mână în faţa propriilor ochi.)

PRIMUL: Rău.

A DOUA: Dar tu vezi.

PRIMUL: Tot ceea ce doresc să văd. (E nerăbdător să-şi continue ideea.) Aruncaţi în chinuri! Aruncaţi într-un foc ale cărui flăcări şi dogoare...

A DOUA: Cu picioarele tale cum e?

PRIMUL: (Enervat.) Rău!

A DOUA: Dar tu poţi să mergi.

PRIMUL: Vin-plec!

(El abia ce deschide gura să spună ceva când ea începe liniştit şi serios să-l atenţioneze.)

A DOUA: Într-o bună zi vei fi orb, aşa ca mine. Vei sta ca un fir de praf în gol, în întuneric, aidoma mie.

(Linişte mormântală. El i se apropie speriat şi-şi flutură mâinile pe dinaintea ochilor ei. Îşi dă seama că este oarbă. Ea doar zâmbeşte uşor. El stă răvăşit dinaintea ei şi, cu paşi înceţi şi grei, se îndreaptă spre ea.)

PRIMUL: Vezi că vine ceva?

A DOUA: Ce?

PRIMUL: Vezi că vine ceva?

A DOUA: Nu.

(Primul o scutură de umeri.)

PRIMUL: (Urlă.) Vezi?

A DOUA: Nu e nevoie să vezi. (Împăciuitor.) Într-o zi îţi vei spune: „Sunt obosit, mă voi aşeza“...

(Ea se aşează obosită.)

A DOUA: Păi atunci te vei duce şi te vei aşeza.

(El ţipă uşor. Ei i se lasă capul în jos. El se grăbeşte s-o prindă înainte ca ea să se prăbuşească peste genunchii săi.Panicat, el se străduie să o trezească din somnolenţa ucigaşă. O loveşte uşor, de câteva ori, cu palma. Ea tresare.)

A DOUA: Ah?!

PRIMUL: Haide! Haide! Haide!

(El o mână brutal să meargă, să revină la viaţă. O trage cu forţa dintr-un capăt într-altul al deluşorului. Funcţiunile ei vitale se trezesc şi ea reuşeşte să se mişte singură, mecanic. Stângul-dreptul, stângul-dreptul. De la atâta agitaţie, el oboseşte şi cade istovit. Ea continuă să se mişte, ca un zombi, însă foarte vioi. Ochii-i sunt închişi, iar gura îi salivează. Răsuflarea nu există. El o urmăreşte stupefiat. Deodată, corpul ei începe să se contracte în mers. Ea încetineşte. Fiecare muşchi de pe frunte începe să-i tremure în vibraţii grele şi dureroase. Este întoarsă înspre el. Pe faţa ei, marcată de teamă, o undă de posibilă relaxare, chiar de satisfacţie. Moarte plină de voluptate. Din cauza tremurului puternic, ea cade în genunchi. Într-o sforţare nesfârşită, ea reuşeşte să-şi deschidă ochii şi să-l privească pe Primul, care e de-a dreptul înnebunit. Îl priveşte într-un moment fără de sfârşit.)

A DOUA: Hai, hai să te îmbrăţişez...

(Ea îşi întinde mâinile înspre el. De parcă s-ar şi ridica pe picioare. Primul se retrage panicat.)

PRIMUL: Nu mă atinge!!!

(Primul începe să ţipe. A Doua zâmbeşte uşor. Cu o putere nebănuită, din pieptul ei ţâşneşte un strigăt, mai mult războinic-victorios decât de moarte. Ea cade în faţă, cu faţa în iarbă. A murit din nou.

O pauză lungă. Neîncrezător, Primul stă în genunchi, smulge încet iarbă şi se freacă pe faţă, în ideea că aceasta se va reîmprospăta. Se hotărăşte să se ridice şi se apropie de ea. Îi ascultă inima şi pulsul concentrându-se îndelung, îi masează pieptul, îi ridică mâinile, încearcă şi respiraţie artificială. Mişcările sale sunt tot mai repezi şi mai repezi. Îi ridică trupul, îl îndeamnă la acţiune. E tot mai perseverent şi mai gălăgios.)

PRIMUL: Haide! Haide! Haide!

(Începe să bocească. Dă răguşit ritm eforturilor sale, de parcă asta ar readuce-o la viaţă. Atunci se opreşte, se răzgândeşte. Priveşte plăcile. Disperat, îi trage de mânecă pe observatori, pe spectatori.)

PRIMUL: Haide! Haide! Haide!

(Când vede că nu-l ajută nimeni, el ridică de unul singur plăcile de oţel şi încearcă să facă, totul de unul singur un fel de adăpost. Nu-i este uşor. Caută iar sprijin de la public. Când vede că nu-l primeşte, el continuă iar de unul singur. Îi aduce trupul în adăpost şi-l îmbrăţişează. De parcă-i este teamă de ploaia de frunze care cad. Bocetele sale şi vaietele, împrimarea ritmului, toate acestea devin mai pronunţate. În ritmul glasului său, lumina începe să tremure, să licărească.

Se face brusc întuneric.)

Sfârşitul actului trei

ACTUL PATRU: COSMOSUL

(Licăritul nereţinut, ritmic, întrerupt al unei stele. Cosmosul este în negativ. Frunze. Vânt. Copia kitsch de muzică catolică bisericească se aude mai repede. Din off se aude un murmur, nesfârşitele rugăciuni ale nenumăratelor suflete moarte. Îmbrăţişaţi, înveliţi în pânze albe, Primul şi A Doua încep să se legene şi să cânte într-un ritm foarte aiurit. Lumina şi sunetul se află la graniţa suportabilităţii fizice.

Ochii le sunt închişi. Sunt foarte concentraţi la activitatea lor. Din numeroasele murmure din off se disting două voci.)

OFF-A DOUA: Orele întunericului... Iar acum asta... Tot mai repede şi mai repede... Cuvintele... Creierul... Tremură ca nebunul... Înşfacă rapid şi du-te mai departe... Iar acolo, nimic... Mai departe, într-o altă parte... Imploră tot timpul... Ceva în ea... Imploră să se termine toate astea... Neascultată... Continuă să încerci... Chiar şi neştiind nimic... Trupul, de parcă nu mai există... Doar gura... Spumegând de furie... Şi aşa mai departe... Continuă...

(Repetă. Fascinaţi, actorii nu acordă atenţie la muzica, gălăgia şi glasurile ce se aud unul peste celălalt.)

OFF-PRIMUL: Am cunoscut cândva un nebun care credea că a venit sfârşitul lumii. Era artist plastic - şi grafician. Mi-a fost tare drag. Îl vizitam acolo, la spitalul de nebuni. Îl luam de mâini şi-l duceam la fereastră. Priveşte1 Priveşte grâul acela copt! Toată această frumuseţe! La care el îşi smulgea mâna şi se întorcea în colţ. Peste măsură de înfricoşat. El vedea numai cenuşa...

(Repetă. În cacofonia generală, legănându-se în continuare, intervine şi A Doua.)

A DOUA: Afară... În lumea aceasta... O creatură micuţă... Înainte de vreme... În... Ce? Fetiţă? Da... O fetiţă micuţă şi măruntă... În această... Afară, în această... Mai repede decât i-a fost sorocul... Într-o tristă groapă... Numită... Mai târziu i-a venit în minte că ea a fost efectiv pedepsită... Pentru greşelile de la care mulţi atunci... N-are importanţă... N-are importanţă... N-are importanţă...

(Repetă. Cacofonia e tot mai tare şi mai tare.)

PRIMUL: Nici faţa, nici oricare altă parte a trupului n-o întoarce niciodată către ea şi nici ea către tine, ci mereu paraleli aidoma a două roţi pe osie. Şi niciodată să nu vă întoarceţi unul către celălalt, ci în ochi s-aveţi doar tremurul marginilor înceţoşate ale lanului de grâu, fără atingeri şi întotdeauna să fie un spaţiu gol între voi doi, fără prinderi, nici mai mult nici mai puţin nu mai mult decît umbra, ci doar declararea iubirii...

(Repetă. Vocile, îngrozite şi absente, turnate într-un singur organism. Cei doi se leagănă în continuare învăluiţi de frunze şi vânt. Tempoul rostirilor, mişcărilor şi volumul muzicii sunt tot mai mari şi mai mari. Lumina este insuportabil de tare. Deodată, A Doua ţipă.)

A DOUA: Samuel!!!

(Dintr-odată totul amuţeşte. Actorii se opresc. Singură lumina răbdătoare încă mai sapă în pupilele spectatorilor. Cei doi privesc în sus, de unde le vin frunzele. A Doua îşi adună puterile, apoi ţipă la cerul crăpat.)

A DOUA: Samuel!!! Daţi-ne o şansă!!!

(Linişte mormântală.

Întuneric.)

Sfîrşitul Basmului

---

NOTIŢĂ PENTRU DESERT

POANTA: Mulţi mint afirmând că bătrânul pe nume Samuel Beckett şi-a petrecut ultimii ani ghemuit în patul său ca un fetus. Oameni care s-au ocupat de aceeaşi problemă ca şi el s-au temut de acesta, însă nici nu l-au respectat, nici nu l-au iubit. Întrebarea este dacă el a meritat mai mult. În orişice caz, bătrânul a murit, astfel că şi copiii săi handicapaţi au fost lăsaţi pe Cealaltă Parte. Blagoslovit fie cel căruia kitsch-ul beckettian i-a lăsat somnul liniştit.

CÂRLIGUL: În acest studiu dramatic aproape că nu există o replică nescrisă de Samuel Beckett. „Aproape“, deoarece a fost adăugat un substantiv propriu care i-a fost lui Beckett apropiat fără îndoială. Deci, în fabula subsemnatului sunt incluse fragmente din următoarele drame ale lui Beket: SFÂRŞIT DE PARTIDĂ, AŞTEPTÂNDU-L PE GODOT, ATUNCI şi NU EU. Laurii le revin acelora care râd ultimii. Până mai au oxigen.

Z.S.

La Belgrad, în februarie 1992.