Zoran Stefanović

Weekend cu Marija Broz

Îndrumar de scenă
pentru cei născuţi morţi

drama 1990
versiunea romaneasca: Dusan Baiski

PERSONAJE ŞI APARIŢII

• MARIJA BROZ, pacientă (24 de ani), palidă, cu ochi frumoşi, în ceartă cu destinul;
• POETUL, pacient (38), rod al celor care l-au iubit, scrie poezii; dar este şi COMISAR
• ARLECHINUL, controlor de noapte şi de primăvară;
• DANILO CEL SĂRMAN, pacient (56), fost seminarist, ultimul al­chimist sârb, dar e şi OLGA, soacra Marijei (54), stâlpul de mar­mură al familiei sale;
• DOCTORUL, doctorul pacienţilor săi (49), dacă s-ar fi însurat în urmă cu 25 de ani, ceea ce nu a făcut, astăzi ar fi fost de departe un om mai rău;
• RADE, soţul Marijei (29), nici alţii mai buni ca el nu au ajuns la bine, cum să ajungă el…
• MILUTIN, pacient, un bun recitator; dar e şi TINA, sora Marijei (21), prea tânără pentru a i se reproşa ceva; (rol feminin!);
• INSPECTORUL, cunoştinţa POETULUI;
• JANDARMUL, o personalitate hotărâtă şi fină;
• DOCTORI şi ceilalţi PACIENŢI,
• şi ca o apariţie în trecere, BEBELUŞUL Marijei!

Acţiunea se desfăşoară în sala spitalului de psihiatrie din Valjevo şi la Vaseljenski Vidik, unde cei vii şi cei morţi se odihnesc în somn; în timpul zilelor de 3, 4 şi 5 mai ale lui 1990, an bântuit de vânturi.

CUPRINSUL ÎNDRUMARULUI DE SCENĂ

PROLOG: În Îndrumarul de Scenă ne Introduce Comisarul Arlechin!

ACTUL nr. 1: Fiecare Stafie la Stolul ei Zboară

PAUZA A: Litera Comisarului Arlechin

ACTUL nr. 2: Sala de Aşteptare pentru Cei Adoptaţi

PAUZA B: Declaraţia Marijei B.

ACTUL nr. 3: Iubire Sculptată cu Lama de Ras

PAUZA C: Trei Suflete Înrudite

ACTUL nr. 4: E Flămând în Noaptea Aceasta Animalul din Mi­ne

PAUZA D: Compasiune cu Intenţie

ACTUL nr. 5: Întoarcere în Fotografia Îngălbenită

PAUZA E: Coborâre din Fotografia Îngălbenită

ACTUL nr. 6: Un Şut în Rinichiul Zeului Eros

PAUZA F: Pragul Cerului Slav

ACTUL nr. 7: Retragere Liniştită în Noapte

PAUZA G: Confidenţe de Aprilie

ACTUL nr. 8: În Căutarea Icoanelor Inimii Ei

PAUZA H: No news - good news!

ACTUL nr. 9: Plecarea Născătoarei de Dumnezeu

PROLOG:
ÎN ÎNDRUMARUL DE SCENĂ NE INTRODUCE COMISARUL ARLECHIN!

(Muzică fantomatică vioaie. Scena se completează pentru Actul nr. 1: o sală a Spitalului de Psihiatrie din Valjevo. Comi­sarul Arlechin, în haine militare-de circ, cu şapcă şi mas­că, se plimbă printre personajele care aduc mese şi mo­bi­lier. Ges­turile şi mersul lui sunt repezi şi teatrale. Cu şap­ca sa de ofiţer el mână oamenii să lucreze mai iute. Atunci, deodată, se în­toar­ce înspre public. Lumina reflectorului îl decupează din gră­­ma­­­dă. El ţipă de fericire.)

ARLECHINUL: Stimaţi domni! Simpatice doamne! Dragi copii! Vă dorim o seară plină de veselie, lacrimi şi tămâie! Ne pregătim să vă conducem într-o lungă călătorie prin noapte: în weekend cu Marija Broz! Ochii ei trişti ne vor examina precum două la­me în timpul tuturor acţiunilor prin care vom trece împreună! În această seară, alături de draga noastră Marija, veţi trăi şi în destinul incredibilului Poet, în cel al lui Danilo cel Sărman, în cel al Olgăi, în cel al Bebeluşului, în cel al nefericitului Rade, pre­cum şi în cel al celorlalte minunate personaje! (Pe zid roiesc um­bre). Vegheze sfântul protector asupra lor! Teatrul nostru călă­tor va părăsi încă din această noapte simpaticul dumneavoastră oraş, dar asta nu înseamnă că veţi putea fi satisfăcuţi cu a­ceastă realitate aparentă pe care v-o oferim cu atâta economie în această seară! Noaptea are degete lungi. În siguranţa patului, nouă tuturor ne vor coborî îngeraşi pe spate pentru a ne bea sân­gele, ca întotdeauna de altfel. Pentru păcatele noastre şi ale ta­ţilor noştri! De aceea, uitaţi-vă şi reţineţi; plângeţi cu măsură, cu măsură bucuraţi-vă. Vă conducem în weekend cu Maria Broz! (O mişcare iute cu mâna). Muzica!

(Muzica se amplifică. Se amplifică şi luminile care oferă ve­derii un decor de spital. Comisarul îşi dă jos masca şi uni­for­ma, se îmbracă asemenea unui pacient: Poetul. Stă la masa lui din salonul de spital, îndepărtându-şi machiajul de pe ochii înlăcrimaţi.)

Sfârşitul prologului

ACTUL NR. 1:
FIECARE STAFIE LA STOLUL EI ZBOARĂ

(Salonul Spitalului de Psihiatrie din Valjevo. În mijloc se află o masă lungă, asemănătoare cu una de măcelărie. În jurul ei sunt puse la întâmplare scaune. Într-un colţ se găseşte o masă de birou. Pe pereţi atârnă lozinci medico-optimiste, tablouri ale pacienţilor şi portretul lui Tito. Geamul este întredeschis. Curent.

Câţiva pacienţi sunt preocupaţi cu treburile lor. La masa de birou stă Poetul, slab şi palid. Danilo, bărbos, se tot învârte în spatele lui. De nu ar fi purtarea ciudată a unor pacienţi, at­mosfera ar semăna cu aceea de la o grădiniţă.)

DANILO: Ştiu că tu gândeşti că sunt un animal, dar să dea Dum­nezeu să-mi putrezească sufletul, dacă asta nu este acest zid! Această legendă a auzit-o însuşi Vuk Karađić de la o babă din Grabovica. I s-a spus că pe locul spitalului nostru se găsea un turn subpământean. Un turn construit de Frederic Barbarosa în 1189, cu acceptul lui Stefan Nemanja, pentru că acest… Ai o ţigară?

POETUL: (Scrie.) N-am.

DANILO: Nu ai? Azi-dimineaţă aveai trei bucăţi… Deci, am început să-ţi spun ceva… Da, există doar trei locuri pe harta sfintei ma­me Serbia prin care se poate intra în lumea subpământeană. Con­si­­der că aici e al patrulea. (Râde.) Valjevo - oraş blestemat! Lucrezi la ceva acum? Dacă am da jos acest paravan şi am săpa în adâncime, am găsi turnul subpământean al lui Barbarosa. A­ni­­­malul nu a avut cărţi, a fost analfabet. Aurul l-a întreţinut. Deci, în turn se găseşte numai aur. Dar, nu ne vom atinge de el, noi vom continua prin beciul turnului până la Ferestrele Sub­pământene. Până la vizită ne vom întoarce. Pricepi? Nu. Nici nu pricepi, nici nu asculţi. Ai o ţigară?

POETUL: Crezi că m-ai întrebat deja o dată?

DANILO: Cred că da.

POETUL: Şi ce ţi-am răspuns?

DANILO: Că nu ai.

POETUL: Păi vezi.

DANILO: Pot să caut singur?

(Întinde mâna spre buzunarul celuilalt.)

POETUL: Ştiu că nu îndrăzneşti. (Zâmbeşte.) Păi, …tu-ţi soarele tău, ştiu că nu-ţi pare rău după tutunul tău, dar ai putea măcar mie să nu-mi faci pagubă.

(Îi dă o ţigară. În salon intră Jandarmul. O conduce pe Marija. Cu o mână o ţine de după gât să stea aplecată, iar cu cealaltă îi ţine o mână la spate şi o împinge în faţa sa. Peste cămaşa de noapte Marija poartă neglijent un palton. Jandarmul este înalt şi foarte tânăr. Faţa-i este foarte însufleţită.)

JANDARMUL: E careva pe-aici? Doctore!?

(Poetul şi Danilo se uită unul la celălalt. Iau de pe cuier ha­latele albe şi le îmbracă. Se apropie de Jandarmcu un mers de oameni serioşi.)

JANDARMUL: Dumneavoastră sunteţi doctorul?

POETUL: Bineînţeles, din moment ce mă aflu aici. (Îl prezintă pe Danilo). Stagiarul Danilo!

JANDARMUL: Stagiar?!

POETUL: În cei mai buni ani! (Se uită la Marija.) Dar ce frumuseţe ne-aţi adus aici?

JANDARMUL: Cred că asta vă aparţine dumneavoastră.

(Poetul ridică cu degetul bărbia Marijei pentru a o studia.)

POETUL: Cred şi eu. Dar unde aţi primit-o?

JANDARMUL: Nu am primit-o. Ne-au chemat de la autoservire. A încercat cu obrăznicie să scoată făină, ulei, zahăr - dar fără să plătească. S-a liniştit după o pereche de palme. Dar.

(Pauză).

POETUL: Spuneţi fără frică, aici nu există jenă.

JANDARMUL: Vedeţi, ea este… Ea susţine că e fiica, e din afara că­sătoriei… (Pauză.) lui Tito. Iosip Broz.

POETUL: Chiar a lui?

JANDARMUL: E convingătoare, vânzătoarele s-au alarmat. Le-a ară­tat o bancnotă şi a spus că ea este fata din desen!

POETUL: Şi… seamănă?

JANDARMUL: Eu aş zice că seamănă.

POETUL: Aşa deci. Atunci e totul clar. Mirjana (O prinde de păr, îi ridică faţa.) să te prezentăm domnului?

MARIJA: Mă numesc Marija.

POETUL: Da, fără îndoială. (Îi lasă faţa.) Păi, tinere, suntem de-ai noştri, de ce să ne minţim? Această frumuseţe, dar o persoană cam slabă - pe care o ţineţi cu o hotărâre fraternă - se numeşte Marija Broz, fiică din afara căsătoriei a de trei ori eroului po­porului, a răposatului mareşal!

JANDARMUL: Vă bateţi joc de mine, doctore?

POETUL: Îmi bat joc. Noi toţi suntem copiii lui. Danilo, conduceţi-o pe domnişoara să se odihnească. Injecţia, mai târziu.

(Danilo o preia pe Marija de la Jandarm cu atenţie. O duce şi-i dă drumul pe bancă aidoma unui sac. Jandarmul îşi masează degetele amorţite.)

JANDARMUL: M-aţi speriat, doctore. La un moment dat v-aţi com­portat mortal de serios cu povestea despre paternitate.

POETUL: Atunci înseamnă că nu am fost departe de adevăr. Sem­naţi. (Îi întinde câteva formulare.) V-aţi tăvălit cu ea prin tufe de rugi?

PANDURUL: (Îşi pipăie obrajii.) M-a zgâriat curva. N-a vrut să vină aici.

POETUL: Fiecare stafie la stolul ei zboară, doar Marija nu vrea la noi.

JANDARMUL: A strigat şi nu ştiu ce copil al ei.

POETUL: Vedeţi, nu suntem siguri că acest copil al ei există cu ade­vărat. Marija este un caz grav. Este posibil ca ea să gân­dească precum că noi efectiv nu existăm, ci suntem un vis, o închipuire a ei.

JANDARMUL: Solipsism de coşmar?

POETUL: Dar dumneavoastră ştiţi ce înseamnă acest cuvânt?

JANDARMUL: Solipsismul: latinescul solus singur, fără societate, ip­se singur, personal; o înţelegere care crede doar în existenţa pro­priului eu, iar tot ceea ce este în afara lui este considerat drept închipuire. Forma particulară a idealismului subiectiv. (Pauză. Danilo aplaudă erudiţia Jandarmului.) Studiez filosofia. Ab­solvent.

POETUL: Dumneavoastră?

JANDARMUL: De aceea am şi intrat în poliţie. Îmi întăresc teoria în practica sănătoasă. Acumularea de energie se transferă asupra altora pentru ca sufletul să-mi fie cât mai curat în vieţile vi­itoa­re. În nopţile când secţia e plină de lepădături, eu le rup acestora coastele împreună cu colegii mei, le sfărâm capetele - îmi export energia negativă. Până ce-mi ţâşneşte sudoarea prin toţi po­rii. Peste zi contemplez, meditez…

(Jandarmul se aşează obosit pe bancă.)

POETUL: V-a obosit Marija ori vreo lepădătură?

JANDARMUL: Nu, azi-dimineaţă am curăţat Capitala de mitinguri…

POETUL: De stânga sau de dreapta?

JANDARMUL: Are vreo importanţă? Acţionez potrivit ordinelor şi statului de drept. Deşi este posibil ca azi-dimineaţă să fi fost cei de stânga…

DANILO: Aceasta, tinere, este singura ţară unde comuniştii au apărat poporul de fascişti. Acum a venit un alt ciclu şi schimbarea ro­lurilor.

POETUL: Nu-l ascultaţi, el urăşte totul. Mâine de ne vine An­ti­chris­tul - şi va veni, nu-i aşa - Danilo va fi primul care-i va săruta mâna.

DANILO: Corectă interpretarea colegului meu.

JANDARMUL: Lăsaţi asta. Domnişoara a adormit.

DANILO: Nu doarme, nu doarme. (O mişcă pe Marija.) Puteţi continua. (Marijei.) Dacă acuma dormi, ce vei face la noapte? Du-te şi spală-te pe faţă. Ai plâns?

MARIJA: Câtă vreme m-a pălmuit.

DANILO: Eu de-aş fi mai tânăr - aş fi umplut-o de sânge…

MARIJA: Tatăl meu vă va răsplăti cu sânge la modul real.

(Marija iese.)

JANDARMUL: (Priveşte în jur.) E bine aici. Să se odihnească omul aici măcar două-trei săptămâni, aşa cum obişnuia şi Daniil Iva­novici Harms, poetul pentru copii. Să zicem că el cu dragă ini­mă s-ar fi odihnit la spital, la Tiflis. Şi asta până în '42, până când l-au dus la Lubjanka…

POETUL: Harms a trăit la Leningrad, nu la Moscova.

JANDARMUL: Să nu despicăm firul în patru. Dar încă mai este în via­ţă doctorul care l-a îngrijit. Citez din memoriile doctorului: (In­tră în rolul doctorului lui Harms.) “Venind în sanatoriul nostru, Daniil Ivanovici a adus cu sine adierea obtuzităţii şi grotescului slav. A purtat întotdeauna haine fine şi curate, însă niciodată călcate, întotdeauna împerecheate într-un mod ciudat. De parcă exact în acele momente prindea viaţă din propriile şi ciudatele sale poveşti. Este adevărat că eu, ca provincial nu le-am citit, dar mi s-au povestit în detaliu. Aşadar, Harms arăta ca picat din copac. Eu aş pune o întrebare: “Dumneavoastră vă vop­siţi din nou mustaţa, Daniil Ivanovici? - sărmanul, îşi vopsea mustaţa - iar el doar râdea şi râdea…” Sfârşitul acestui frumos citat. V-a înduioşat cumva?

POETUL: Harms nu a purtat mustaţă. Şi nu a fost nici slav.

JANDARMUL: De ce mă priviţi astfel?

POETUL: Aveţi o frunte ciudată.

JANDARMUL: Poftim?

POETUL: (Scoate liniarul. Măsoară fruntea Pandurului.) Mi-am fun­­­­da­­me­ntat aproape cu exactitate teoria despre proporţia cra­niilor umane şi animalice. Cu ajutorul unei scândurele ma­tematice pot stabili tipul dumneavoastră spiritual.

JANDARMUL: Aşa mi-e fruntea?

POETUL Stai calm! Iată, e gata. (Poetul socoteşte cu voce tare. In­tră Maria. Îşi şterge faţa udă cu cortina.) Iată, doar apro­xi­ma­tiv: dumneavoastră, dragul meu, aparţineţi de tipul prac­ti­cia­nului liric, subvarianta germană. Aveţi vreo bunică nem­ţoa­ică?

JANDARMUL: Poate străbunică.

POETUL: (Dă satisfăcut din cap.) Iată, deci! Dar, vai, pentru Marija încă nu am stabilit cărui tip îi aparţine...

(În salon intră Doctorul. Ceilalţi nu-l observă.)

DOCTORUL: Poetule, poetule, nu sunteţi om. De ce-mi faceţi una ca asta?

(Se întorc cu toţii, mai puţin Poetul, care-l ignoră zâm­bind.)

DANILO: Doctore, nu eraţi aici... L-am primit pe domnul Po­liţist... Dumneavoastră întotdeauna dispăreţi...

DOCTORUL: Stai liniştit, Danilo, nu te va bate nimeni. Sunt doar supărat pe hoinărelile Poetului...

(Poetul îşi dă jos tăcut halatul alb şi-l pune cu grijă pe umerii doctorului.)

PANDURUL: Domnul nu este doctor?

POETUL: (Se înclină.) Mi se spune Poetul, chiar dacă nu sunt dat drept exemplu. Dar acesta e Danilo. (Se înclină şi Danilo.)

DANILO: Mai mult decât atât - viitor nemuritor!

DOCTORUL: Destul! (Către Jandarm.) Dumneavoastră aţi adus-o pe Marija?

POETUL: (Îi aprinde Jandarmului ţigara.) Pe aripile-i nocturne.

DOCTORUL: Poetule, veţi da socoteală de treceţi măsura.

POETUL: (Către Jandarm.) Spuneţi-i că am fost cu dumneavoastră serios ca o icoană.

PANDURUL: (Îl îmbrăţişează.) De ar fi fost invers, l-aş fi bătut până la moarte.

(Doctorul şi Jandarmul se duc în birou. Marija trage cu ochiul de după cortină.)

POETUL: O, Marija, de ce plângi? (Marija dă din umeri.) Ţi-am dat toată dragostea noastră. Până şi acest tandru Jandarm, chiar şi Doc­­­­to­­­­­rul care ţi-e ca un părinte. Dragostea faţă de tine ne ţâşneşte pe u­rechi. (Danilo îşi pipăie urechile.) Vezi?

MARIJA: Văd. Două reptile handicapate...

POETUL: (Ţâţâie.) Afurisită limbă. Să te taie, nu altceva.

DANILO: Mititica e trimisul diavolului. E-un lucru ce trebuie vindecat.

MARIJA: O să dansez pe mormântul vostru!

POETUL: Marija?! Eu pot înceta să te iubesc. Dacă astfel te comporţi cu noi, cei apropiaţi, cum te comporţi atuncea cu aceia pe care-i iubeşti?

MARIJA: Vezi-ţi tu de Danilo al tău.

POETUL: Iar tu ţine-te de soţul tău. alcoolicul. Aici sunt copilul-stâr­pitură, soacra care te urăşte, Danilo care te iubeşte, vecini care se bucură de răul altuia. Ai efectiv parte de toată dragostea pla­netei.

DANILO: Unde i-ar fi sfârşitul de ar mai demonstra şi faptul că este fiica lui Broz?

POETUL: Măi, tu, cel din urmă al­chi­mist sârb, dar ţie tăticul ei ce ţi-a mai făcut?

DANILO: Nimic, a fost omul potrivit într-un loc şi mai potrivit când şi-a pus Dumnezeu ordine-n socotelile de pe acest pământ.

MARIJA: Pentru asta, cumnatul meu Rade o să-ţi rupă spinarea.

DANILO: Da, când se trezeşte. Ar fi însă mai bine pentru tine să nu vină, fiindcă ai s-o încurci, ca de obicei.

MARIJA: A anunţat că vine. Să mă scoată de-aici!

DANILO: Cum a venit şi până acum - când ni te-a adus înapoi, aşa că: pssst! (Către Poet.) E proastă ca pelicanul. Aici o să pu­tre­zească.

POETUL: Hai, mai slăbeşte-o. E bătută măr.

DANILO: (Către Marija.) Tu nici nu ştii ce dar îţi pregătim.

(Marija dă din umeri. Vine Doctorul.)

DOCTORUL: Abia i-am făcut vânt. Jandarmul ăsta e mai nebun decât voi toţi la un loc. Vrea să trăiască aici, cu noi. Marija, dum­nea­voastră încă nu v-aţi culcat? Oboseala dăunează fru­mu­seţii, iar dumneavoastră sunteţi o femeoe frumoasă.

POETUL: (Îi împachetează cortina.) Frumoasă ca armata sub dra­pel...

DOCTORUL: Voi doi, marş la culcare. Dacă vă trimit infirmierii, se ştie ce va urma...

(Doctorul pleacă.)

DANILO: Curent prin cap, o vorbă prietenească în rinichi. Noapte bună.

(Totuşi, Danilo nu pleacă.)

POETUL: (Către Marija.) Crezi că te urăsc?

MARIJA: Nu cred nimic. Noapte bună.

POETUL: Ce-ai zice să ne culcăm împreună?

MARIJA: Şi de ţi-aş da, ce-ai face tu cu ea?

(Marija iese.)

DANILO: Paracelsus a definit asta încă în secolul al XV-lea. “Fu­tăcioşii semănaţi sunt mulţi, rar însă răsar ...” Prietene, cred că-ţi vei prinde urechile cu ea...

(Îl bate pe Poet pe umeri. Acesta îi dă mâna la o parte. În­tu­neric.)

Sfârşitul actului întâi

PAUZA A
LITERA COMISARULUI ARLECHIN

(Orizontul Cosmic: un mic cerc de lumină în cosmos. Pe un scaun stomatologic gigantic stă Comisarul Arlechin. O ţine în braţe, goală şi adormită, pe Marija B. El o îmbracă într-o ro­chie albă, frumoasă.)

ARLECHINUL: Lumea spune că diavolul este nefericit. Ce-ar spune atunci de ucenicul acestuia? (Râde. Apoi, către Marija.) Pur­celuş mi­cuţ, tu eşti chiar drogată... Am avut totul, nu am dus-o rău. Numai că omul este un animal blestemat. A fost plictisitor, aşa că am fugit. Şi acum sunt aici unde sunt. Când te plictiseşti de spital, stai pe scaun şi iată-te într-o clipită-n rai, în Orizontul Cosmic. Şi stai şi priveşte. Şi analizează.

MARIJA: (Se trezeşte.) Unde ne aflăm, Comisare?

ARLECHINUL: În Orizontul Cosmic, ţinutul luminii curate.

(Îi pune ciorapii.)

MARIJA: Parcă te cunosc de undeva, Comisare...

ARLECHINUL: Minciună. Nu mă cunosc nici pe mine însumi.

(Îi pune pălăria.)

MARIJA: Eu sunt...

ARLECHINUL: Ştiu cine eşti. Chiar acum studiază stăpânul cererea ta de a intra în Clubul Admiratorilor Nemuritori.

MARIJA: Aud de asta pentru prima dată.

ARLECHINUL: Ceea ce am spus şi eu când mi s-a oferit la fel.

(Întuneric.)

SFÂRŞITUL PAUZEI A

ACTUL NR. 2:
SALA DE AŞTEPTARE PENTRU CEI ADOPTAŢI

(Noapte adâncă. În salon, în lumina lumânărilor şi lanternelor, Danilo aduce pacienţi smulşi din somn momindu-i cu medicamente. Poetul controlează situaţia şi dă indicaţii. Interiorul es­te astfel aranjat încât să amintească de bucătăria unei fa­milii sărace. Ordinele sunt date cu jumătate de voce. Danilo îm­bra­că haine femeieşti şi-şi pune o perucă de bătrână. Cei­lalţi pa­cienţi aşteaptă în linişte şi cu răbdare începutul spec­ta­colului. Aici se află şi Marija. Când e totul gata, Poetul îl cheamă pe Danilo.)

POETUL: (În şoaptă.) L-ai adus?

DANILO: Uite-l pe hol. Nu înţelege nimic, crede că visează.

POETUL: (Îşi pune masca de Arlechin. Marija spune ceva în şoaptă.) Priveşte totul cu atenţie. Pe urmă o să-mi spui dacă am avut dreptate sau nu. Şi să nu speri la nimic.

(Ea dă din cap.)

DANILO: Acum, dragii mei camarazi, vă voi prezenta un joc! Va dura puţin, va fi interesant. Iar dacă ne va trăda careva mâine Doc­torului, acela va fi îndopat cu acid pentru closete!

ARLECHINUL: Şi va fi aruncat în container, la pisici. Şi-acum, să ne fie cu noroc!

(Se aprind lămpi roşii. Arlechinul se dă la o parte. Scena reprezintă bucătăria fostei case a Marijei. Olga, soacra Marijei (Danilo) de­re­tică prin casă. Pe perete se află: un frumos portret al lui Tito; o icoa­nă; iar în al treilea rând, o fotografie mare, de un sfert de veac, a so­ţului Marijei. Din leagăn se aude plânset de copil. Olga se apropie şi ia cu tandreţe copilul în braţe.)

OLGA: Ţi-e foame? Ori ai făcut pipi pe tine? Nu ai făcut? Şi tăticul tău a fost la fel!

(Sărută copilul. În încăpere intră Tina (Milutin), foarte încet, să nu o observe bătrâna. Olga aşează copilul înapoi în lea­găn.)

OLGA: Dormi, să nu te-aud! Plictiseşte-o pe mătuşă-ta, Tina, atunci când îţi vine.

TINA: Deja poate să înceapă.

OLGA: Tina!?

TINA: (Ruşinoasă.) Eu.

OLGA: Mă mir că ţi-ai adus aminte. Eu, săraca de mine, mă uit zilnic la poza ta.

TINA: Ştiu, dar mama s-a îmbolnăvit după chestia aia cu tata...

OLGA: Când te-ai vopsit?

TINA: Azi-dimineaţă. Să nu mă vadă mama.

OLGA: Îţi stă frumos. Lui Rade îi plac blondele. Şi eu am fost cândva blondă.

TINA: (Se uită la copil.) Ca un şoricel... Dar unde-i Rade?

OLGA: La cafenea. Joacă şah.

TINA: (Se întoarce.) Aici totu-i ca înainte.

OLGA: Nu e, odorul meu. De-ar fi fost la fel, nu te-aş fi chemat de la o sută de kilometri. E prăpăd.

(Arlechinul o loveşte peste ureche, însă ele „nu-l observă.”)

ARLECHINUL: Treci la subiect!

OLGA: E prăpăd! Când şi-a dat tatăl tău duhul, nora mea, sora ta, Marija, şi-a pierdut efectiv minţile. Acum e la spital, fericită, o laudă întreg personalul. Însă acum mă chinui cu Rade al meu. Treizeci de ani a fost cel mai bun fiu, iar acum doar ce nu dă cu toporul în mine. Mi-e teamă să nu fugă beat cu copilul! Ce mă fac eu atunci, nenorocita de mine? Aseară m-a jignit. A spart lucruri prin casă...

ARLECHINUL: (O înghionteşte pe Marija.) „Doamne, să fa­că Ra­de aşa ceva?”

TINA: Doamne, să fa­că Ra­de aşa ceva?

OLGA: El nu e rău, fata mea. Însă eu nu pot singură, aşa că de aceea te-am chemat...

TINA: Pe mine?

ARLECHINUL: Peştele bun e apreciat peste tot.

OLGA: Tu ne eşti dragă tuturor. Sunt bătrână, fata mea, ajută-mă la copil. Rade nici nu stă de vorbă cu mine. Îl vei bine dispune. Poate în faţa ta nici nu va mai bea.

TINA: Tanti Olga, mama numai pe mine mă are de ajutor...

ARLECHINUL: O duci în parc. O laşi.

OLGA: Nu o laşi pentru întotdeauna! Anunţ-o că rămâi aici.

(Tina stă şi se gândeşte, se uită la fotografiile de pe pereţi.)

TINA: L-aţi pus din nou pe răposatul soţ în ramă?
OLGA: Nu deschide rănile. (Arlechinul ia poziţia vorbitorului la tribună. Ceea ce face şi Olga. Urmează o pauză sem­ni­fica­tivă.) Pe când era el un ofiţer frumos eu eram deja o fată bă­trână. Ne-am căsă­torit cu acte în regulă, însă repede s-a schim­­bat totul. Două zile era acasă, iar zece pe teren. (Ar­le­chi­nul îi şterge lacrimile.) Rade îm­pli­nise treizeci de ani când i-am spus soţului că aşa nu se mai poate continua. La care el, umflat de băutură, s-a holbat la mine şi a spus: „Vom schim­ba totul, Olga, vom schimba...” A doua zi, a plecat pe teren şi treizeci de ani nu l-am mai văzut. (O pauză lungă. Aidoma unui dereticat prin casă. Pacienţii se revoltă, aşteaptă urmarea.) Du­pă care ai lui din organizaţie mi-au povestit că s-a dus cu o curvă la cetnicii din Canada... Dar nu a fost vorba de curve. Motivele au fost în mod clar politice.

(Momente festive.)

ARLECHINUL: (Le explică pacienţilor.) Curvele nu trebuie ames­tecate cu politica dacă nu e cazul.

OLGA: I-am interzis lui Rade să aducă vorba de cetnici. Am tăiat fotografiile. Organizaţia l-a şcolit pe Rade în meseria de sub­ofiţer... A fost bine.

TINA: De ce nu v-aţi măritat din nou?

OLGA: Baba Ksenija zicea că „De-ar fi fost căsătoria bună, până şi Dumnezeu ar fi fost căsătorit.”

(Arlechinul întăreşte. În unele momente îi împinge într-un tem­po mai alert. Din când în când, se uită cum reacţionează Marija la reconstrucţia realităţii care i se prezintă. Aceasta se află în stare de şoc, îi tremură întreg corpul.)

TINA: Aţi mai auzit ceva de el?

OLGA: Mai bine n-aş fi auzit. A scos prin Canada tot felul de vorbe, aşa că ai noştri au trimis doi indivizi şi pe soţul meu l-a înghiţit în­tunericul.

ARLECHINUL: (Către pacienţi.) Iar apoi spun: fii turist!

(Pacienţii aprobă.)

OLGA: Ăştia ai noştri, de erau oameni, l-ar fi adus aici, să plătească după rânduială.

(Arlechinul şterge praful de pe fotografia lui Tito cu mâna Olgăi.)

TINA: Mira l-a lăsat pe ăsta?

OLGA: Rade. Zice: „O viaţă întreagă ai fost cadru, iar acum spui că ţi s-au căcat pe viaţă“. De parcă nu m-aş fi schimbat! De parcă nu mai sunt nici oarbă, nici fără de Dumnezeu! (Îşi face cruce). Pe Mira să n-o pomeneşti de faţă cu Rade.

TINA: S-a întâmplat ceva?

OLGA: Nu. Din fericire, sora ta se află sub control de specialitate. Însă orice sfadă în această casă a început de la ea. O iubesc ca fiică, dar am văzut că e grav bolnavă. Şi Rade s-a schimbat, de parcă boala asta a ei este ceva contagios. (Arlechinul aprobă, însă Tina dezaprobă.) Nu? Păi bine, atunci. Dar e mai bine că se află într-un spital. Are acolo tot ceea ce-şi poate dori.

ARLECHINUL: Stai!

(Tina şi Olga „îngheaţă“ în mişcare. Arlechinul se apropie de Marija cea înlăcrimată şi-i şterge ochii cu pulpana uniformei. O loveşte părinteşte după cap.)

ARLECHINUL: Dar, dragă-dragă-dragă, ăsta e doar un joc. Vezi Doamne şi aşa mai departe. E drept, însuşi începutul jocului. (Către pacienţi.) Aduceţi-l.

(Doi dintre ei îl aduc pe adevăratul Rade, soţul Marijei, care parcă se află în transă. Îl aruncă pe scenă. El reacţionează mecanic. Arlechinul îi controlează cu entuziasm. Când îşi zăreşte soţul, Marija rămâne mută. Spectacolul continuă.)

OLGA: Noroc, fiule! Vezi cine a venit!

ARLECHINUL: (Ţipă.) Eu! Eu am venit!

(Nu e luat în seamă).

RADE: O, Tina! Salut, Tina! (Îşi priveşte mama de parcă o vede pentru întâia oară.) O, Olga!? Salut, Olga!

(Se îmbrăţişează călduros cu Arlechinul.)

RADE: (Binevoitor.) Tina, te-ai machiat un pic cam curveşte, dar îţi stă bine!

(Tina se fâstâceşte.)

OLGA: Nu fii de prost gust.

RADE: Nu vezi oare cât de mult mi s-a schimbat mama? De la acel spartan rumen în obraji acum doar ce nu doarme la biserică. Există, ispăşeşte...

ARLECHINUL: Tu, fiule, ar cam trebui să-ţi ţii limba-n gură. Cineva de sus vede totul.

OLGA: Aşezaţi-vă şi mâncaţi.

RADE: Mulţumesc. Am ficat, unul propriu, al meu. Dar pe tine cine te-a chemat?

RADE: (O cuprinde pe Tina într-o îmbrăţişare bolnăvicioasă. Zâmbindu-i Olgăi.) Oare n-am avut noi o mână de femeie mai tânără?

ARLECHINUL: Asta vreau de la tine, bărbăteşte şi cu râvnă!

TINA: Mie mătuşa Olga...

RADE: Linişte, stricato! (Către Olga. Urlă.) N-am avut noi deja în casă o mână de femeie mai tânără, mă-ntreb?

OLGA: O să mă bagi în mormânt. Şi nu mai urla, că-ţi sunt mamă!!!

RADE: E bine, e minunat! (O lasă pe Tina învineţită.) Şi de data asta vom mânca rahat. (O mângâie pe Tina pe creştet.) Te-ai băgat în ceea ce nu trebuie. Dar să ne facem că nu s-a întâmplat nimic. De suntem orbi, atunci orbi să rămânem!

(Se întinde îmbrăcat în pat.)

OLGA: Măcar copilul nu s-a trezit. Noapte bună.

(Iese. Tina şade tulburată. Rade respiră adânc.)

TINA: Rade... Rade!

ARLECHINUL: Dovedeşte că eşti un suflet creştin. Cheam-o.

RADE: Ce s-a întâmplat?

TINA: Uite şi eu... Meditam. Unde v-aţi gândit că voi dormi?

RADE: Nu ne-am gândit.

ARLECHINUL: Corect şi deschis.

OLGA: (Stă în cadrul uşii.) Draga mea, patul meu e mic. Vei dormi cu Rade.

RADE: Cu cine?

OLGA: Păi, cu tine.

ARLECHIN: Nu cumva?!?

RADE: (Se ridică.) Ai înnebunit sau ce?

ARLECHINUL: La spital! La spital cu ea!

TINA: Păi, dacă trebuie...

RADE: Cum „dacă trebuie“?!? (Către Olga.) Tu-mi îmbrobrodezi mie cumnata?

OLGA: Păi, cumnata, asta e ca şi o soră.

ARLECHINU: (Întăreşte.) Ca o soră.

OLGA: Şi nu urla! Din pricina copilului!

RADE: E copilul Marijei pe care tu o înmormântezi deja de o jumătate de an de parcă e deja moartă! Iar eu îţi repet! Ţi-e gura plină de Tina: „Tina a terminat şcoala, Tina e frumoasă ca o păpuşă...!„ Ce înseamnă asta?

ARLECHINUL: Un răspuns fără reclame.

TINA: Am venit, fiindcă...

RADE: (O prinde de bărbie.) Nu fă pe proasta. Îţi împingi sub gheaţă propria soră, rahat micuţ ce eşti. Că bine te-a învăţat Olga.

ARLECHINUL: E-un adevărat talent! Vezi ce ţâţă are.

TINA: Eu nimic...

RADE: Gura! Ţi-aş smulge gâtlejul cu dinţii!

ARLECHINUL: (Notează.) Foarte bine spus.

OLGA: Rade!

RADE: Ochii şi i-a strâns ca pe nişte corcoduşe!

ARLECHINUL: (Scrie.) M-a luat cu fiori.

OLGA: (Către Rade.) Las-o-n pace!

(Rade o lasă în pace pe Tina, iar aceasta începe să plângă.)

OLGA: (Către Rade.) Gunoi fără suflet, asta ai devenit! Doar ce i-a murit tatăl, iar tu deja vrei să... (Arlechinul face semn cu mâna ca Rade să se liniştească până la nepăsare.)

RADE: (Repetă în surdină.) Trebuie să adopt orfana în pat? Eu nici n-am avut tată. A fugit din cauza ta! Iar acum povesteşti prin vecini: „Revoluţionarii mi-au ucis soţul în Canada“!

(Arlechinul îi indică Olgăi următoarea acţiune.)

OLGA: Aşa au şi făcut! Nu sunt eu de vină!

(Din furie loveşte cu capul în fotografia lui Tito.)

ARLECHINUL: (Bate din palme.) Puţin cam pripit, însă foarte scenic.

(Pacienţii aprobă.)

RADE: După aceea nu există regrete. (Ridică fotografia.) Nu-l mai scuipa măcar pentru Mirjana. (Marija s-ar ridica, însă nu îndrăzneşte.) De acum încolo nu mă vei mai opri să o vizitez.

OLGA: Medicul a hotărât!

RADE: Prietenul tău, ori poate şi speranţa de-o viaţă? Acesta e doctorul?

(Olga a amuţit.)

RADE: De-ar fi tata viu, mâine m-aş duce la el. Probabil că târfa aia a lui a fost raiul lui Dumnezeu faţă de tine.

ARLECHIN: (Dă din cap în vreme ce notează.) Mama e-o sfântă, nu e frumos ceea ce spui.

OLGA: Ajunge! Tina, du-te la mine-n cameră!

RADE: Nu e nevoie. Eu plec. Tina, de te mai găsesc pe-aici, eşti gata! Rade este moartea pentru curve!

ARLECHINUL: Bei mult, frăţioare, eşti cam violent.

TINA: Nu vorbi aşa!

RADE: Poate nici nu eşti curvă, dar locul tău nu e aici...

ARLECHINUL: (Anunţă cu mâinile o hotărâre importantă.) Unu, doi, trei!

RADE: (Către Olga.) Plec. Să-mi aduc. Propria. Soţie.

(Pauză. Publicul nu mai răsuflă.)

OLGA. Nu spune asta, fiule. Ea se simte rău! Nu spune asta!

RADE: Nici nu trebuie să-i fie: o îngraşă cu medicamente, îi fac duşuri reci... Şi-atunci e Mira cu adevărat liniştită.

OLGA: Pe mine mă sperii tu? N-o vei aduce?

(Rade doar zâmbeşte. În clipa aceea Arlechinul întrerupe şi „îngheaţă“ scena. Actorii îngheaţă.)

ARLECHINUL: Duceţi-l acasă. A arătat ceea ce a ştiut.

(Doi dintre pacienţi îl conduc afară pe buimăcitul Rade.)

ARLECHINUL: Voi două terminaţi scena!

(Cele „două“ se urnesc. Cu lacrimi în ochi, Tina îşi adună lucrurile.)

OLGA: Încotro ai luat-o? Stai unde eşti. Şi nu te mai smiorcăi. Ai văzut că-i beat, inconştient. Culcă-te, că eu voi aranja mâine totul. Nu s-a întâmplat niciodată să nu mă asculte, aşa că nu va fi altcumva nici de data aceasta. E fiul meu.

(Cele „două“ „îngheaţă“ din nou. În faţa publicului apare Arlechinul, care se închină arătând spre actori. Pacienţii bat respectuos din palme.)

ARLECHINUL: Potrivit lui Freud, familia este „un mormânt al simţurilor“, însă totul îşi are propriul aspect estetic.

(Danilo şi Milutin îşi dau jos perucile femeieşti. Lumina creşte în intensitate. Ei se înclină. Poetul îi dă jos Arlechinului masca şi scoate afară publicul satisfăcut. Danilo aranjează sala. Poetul se apropie de Marija. Ea nu-l observă. Priveşte absentă într-o lume a sa proprie.)

POETUL: Este adevărat ceea ce-ai văzut? Ar putea fi adevărat? Vrei să fi a mea pentru variaţie?

(Marija ascultă cu gura căscată. Poetul dă din umeri. O acoperă cu o perdea transparentă. Cască. Îşi scoate periuţa de dinţi din cizmele sale militare.)

POETUL: (Către Danilo.) Noapte bună. După ce mături, du-o şi pe ea în pat.

DANILO: Nici acum n-ai reuşit?

POETUL: Noapte bună şi ţie.

(Întuneric.)

Sfârşitul actului doi

PAUZA B
DECLARAŢIA MARIJEI B.

(Marija şade pe un scaun stomatologic, într-o frumoasă rochie albă. Este puternic luminată cu un reflector de studiou. Interlocutorul ei se află într-o umbră densă şi întors cu spatele înspre public. Un interogatoriu TV.)

MARIJA. Da, eu sunt Marija Broz. Poftim? Da, sunt rudă. Fiică... Da? Nu, nu urăsc pe nimeni. Pe soacră? Nu o urăsc nici pe ea... Ea v-a spus că o urăsc? Habar n-am... Întrebaţi mai departe. (Pauză.) Ce anume îmi aduc aminte din copilărie? De puţine, foarte puţine lucruri. Îmi amintesc când a adus tata un ied afgan. I-am pus numele de „micuţa Marija“, iar eu una parcă eram „Marija cea mare“. Aveam doar trei ani... Nu, nu ştiu ce s-a întâmplat după aceea cu iedul. (Pauză.) Cine mi-e adevărata mamă? Nu ştiu. (Pauză.) Da, ştiu că aici este un spital de boli mintale. (Pauză.) Tatăl meu a murit pe 4 mai, la ora 15,05. (Pauză.) Nu ştiu unde am fost atunci. (Pauză.) De ce am fost crescută în familia aceea? Păi am fost lăsată acolo, pentru Dumnezeu. (Pauză.) Mă rod pantofii... Nu m-a bătut nimeni, nici eu nu m-am răzvrătit. (Pauză.) Nu, nu cred în Dumnezeu.

(Lumina se stinge. Vocea Arlechinului.)

OFF-ARLECHINUL: Bine, e foarte bine. Aţi fost primită în Club.

Sfârşitul pauzei B

ACTUL Nr. 3:
IUBIRE SCULPTATĂ CU LAMA DE RAS

(Ziua. Într-o sală de spital, Danilo şi Poetul aranjează scena pentru solemnitatea de comemorare prilejuită de ziua de 4 mai 1990. O copie a statuii lui Broz, realizată de Augustinčić, la Kumrovec, este realizată din stiropor pictat „natural“ - pentru cap, dintr-o manta şi cizme adevărate. În spate, un panou cu fotografii şi însemne ale Iugoslaviei Socialiste.)

POETUL: Mi se pare că au fost puse ceva mai multe steluţe.

DANILO: N-are nimic. Putem doar să le întoarcem şi să obţinem pentagrama lui Ashmodeu. Dar cum te deranjează pe tine - vechi activist de stânga - aceste stele cu cinci colţuri? Nu cumva ai devenit şi tu unul de dreapta proaspăt vopsit?

POETUL: Nu, eu sunt doar prudent. Acest colţ, bunul meu prieten, este inima cu probleme a Serbiei. Ţie, chiar dacă ai purtat o stea cu cinci colţuri, fiul tău, când va creşte şi va prinde putere, îşi va pune cocarda. Şi invers. Un gospodar adevărat este obligat să aibă o rezervă de stele şi cocarde pentru următoarele câteva generaţii, şi-atunci fiecăruia după cum îşi schimbă orientarea.

DANILO: Evident, primul care va avea întotdeauna un însemn contrar îţi va fi vecinul.

POETUL: După orânduiala şi respectul casei. Iată, de aceea trebuie să fii precaut, să nu-i provoci pe cei vrednici de milă.

DANILO: Mă doare, însă imitativ... Ne-au izolat ei aici, dar şi noi pe noi înşine.

POETUL: Nu se ştie niciodată. (Intră Marija.) O, Marija, dragostea mea!

MARIJA: (Se uită la ei ce fac.) Cine ţi-a permis să faci asta? Nu ţi-e oare îndeajuns chinul de noapte?

POETUL: Nu mă dojeni. Doctorul a dispus să se facă o solemnitate cu prilejul împlinirii a zece ani de la Adormirea mareşalului. Dar fac asta şi pentru că te iubesc şi sunt îngrijorat. Şi Danilo te iubeşte. Danilo, du-te după cuie! (Danilo iese. Poetul dă din umeri, dezvinovăţindu-se.) Doctorul a vrut asta, în cinstea tatălui tău...

MARIJA: Tu... Pentru a batjocuri, tu eşti în stare să sapi până şi prin măruntaiele răposatului. Măcar de distrezi bine?

POETUL: (Teatral.) Vai de mine, chiar aşa fac, plin de mâhnire, cuprins de fior în faţa cosmosului? M-a muşcat pe furiş, până la Dumnezeu şi toţi sfinţii...!

MARIJA: De ce-ai acceptat acest circ de 4 mai?

POETUL: În sfârşit poţi şi tu să discuţi omeneşte. Spune-mi sincer, crezi că doar visezi toate aceste lucruri? De aici nu vei ieşi, draga mea copilă. Iată, eu, sărmanul de mine, mă sforţez ca un păcătos să te pregătesc pentru trezire... Când constaţi că acest sanatoriu al nostru este palpabil şi agreabil, atunci totul e limpede ca o apă de munte. Uită-te la mine! La Danilo!Dacă nu se poate mai bine, noi suntem mulţumiţi...

MARIJA: Am un soţ şi un fiu. Nu am meritat asta.

POETUL: Ba, da. Primim ceea ce merităm. Crezi în continuare că eşti fiica lui Tito?

MARIJA: Ştiu.

POETUL: De unde ştii?

MARIJA: Este evident.

POETUL: Nu e evident. În ziua de astăzi nu există lucruri evidente. Vezi ce fel de pământ este acesta: aici feministele se luptă pentru drepturi pentru femei, comuniştii pentru cele ale omului, iar fasciştii pentru cele naţionale! Iar tu ai vrea să fii fiica lui Broz! Nu se poate şi nici că se va putea vreodată. Ori măcar fii asta doar în mintea ta, să nu ştie şi alţii.

MARIJA: Nu este îndeajuns. Nu doresc să mă aflu aici.

POETUL: Nu ai unde să fii. Soţul nu vrea realmente să te mai primească înapoi.

(O ţine pe după mijloc. Îi dă la o parte părul de pe chip. O sărută cu tandreţe pe gură. Ea se smuceştecu sălbăticie, însă el o ţine cu putere.)

POETUL: Marija, draga mea, unde vrei să pleci? Gata, ne-au zidit aici. Nu eşti de acord, dar ce folos? Eu sunt orfanul universului, iar tu de tatăl tău. E logic să ne apropiem unul de altul.

(O sărută pe gât. Ea se opune.)

MARIJA: Lasă-mă, lasă-mă!

POETUL Nu există motiv. Relaxează-te.

MARIJA: Te urăsc, dă-mi drumul!!!

POETUL: Ştiu, tu urăşti pe oricine.

MARIJA: Dă-mi drumul, te rog!!!

(Se smulge şi fuge din sală. Intră Danilo.)

DANILO: A dracului să vă fie o asemenea lună de miere.

POETUL: (Stă şi-şi aprinde o ţigară.) Pot să-ţi spun că a reuşit să-şi transfere nervozitatea şi asupra mea. Mă simt şi eu ca şi orfanul lui Tito, cel mai tânăr fiu al împăratului care în basm învinge întotdeauna .

DANILO: Ne-a crescut şi a fost părintele naţiunii.

POETUL: Dar mi-e teamă, prietene, până şi de faptul să-mi închipui în cel fel de oameni am crescut noi, copiii lui... Dumnezeul medicamentelor, dacă nu şi al dreptăţii.

DANILO: Doctorul îţi poate explica: pentru fiecare traumă există şi o diagnoză.

POETUL: Este vorba de terapie şi nu de vivisecţie, alchimistule şi prostule.

DANILO: Se va izbăvi acest popor. Să ştii un lucru: Dumnezeu are grijă de Iugoslavia.

POETUL: Dumnezeu are grijă de sine însuşi. Asta se ştie cu siguranţă.

DANILO: Dar de sârbi cine se grijeşte?

POETUL: Se ştie că sârbul merge întotdeauna în acea Serbie celestă şi nu în rai, împărăţia lui Dumnezeu.

DANILO: Lasă cinismul la o parte când aduci vorba de propriul tău popor.

POETUL: Asta se numeşte strabism. Sunt saşiu şi de aceea totul mi se pare pocit. Mi-e bine în rău, iar în bine n-a trăit nimeni pentru a ni-l descrie.

DANILO: Ştii că ţie ţi-e uşor? Vei muri, iar după tine nu va rămâne nimeni să te scuipe. Încotro, sfat bun?

POETUL: Poate a şi fost cândva... Îmi pare rău, tot ceea ce a contat s-a dus. A rămas pentru a se chinui doar drojdia societăţii.

DANILO: Aşa cum suntem tu şi cu mine.

POETUL: Gunoaie prin excelenţă. E bine că nu avem urmaşi, care ar fi fost tot nişte scursori.

DANILO: Cum nu avem? Iată, eu în trei locuri...

POETUL: Nu mă interesează. Mi-ai povestit.

DANILO: Aceasta-i o altă versiune.

POETUL: După masa de prânz!

DANILO: Ascultă, dacă eşti supărat din cauza Marijei Broz, atunci să ştii că micuţa e sămânţa diavolului. S-a văzut din prima zi. De cine se agaţă, pe ăla-l şi îngroapă. Renunţă.

POETUL: Se va îngropa ea pe sine însăşi, fiindcă nu are noroc. Şi măcar tu, scorpie, las-o-n pace.

DANILO: Care Pace? (Se îneacă de râs din pricina vorbei sale spirituale.) Chiar că te-ai muiat. Şi s-au născut nişte drăcuşori sensibili la suflet.

POETUL: (Galant.) Toţi aceştia sunt copiii mei.

DANILO: Aşadar, nepoţii lui Tito?

POETUL: Nu fii banal. Tu eşti alchimist, un mare ocultist în această reprezentaţie. Dar, iată, îţi lipseşte stilul.

DANILO: Tu nu cumva eşti şi duhovnic?

POETUL: Cândva ţi-a fost Dumnezeu, iar acum nici el. Ai şi tu puţină demnitate. Figura dramatică n-are nici viitor fără demnitate.

DANILO: ...nici hemoroizi, dar eu îi am. Unu: nu sunt o figură dramatică. Doi: de unde demnitate dacă eu efectiv mă pregătesc să fur ţigări de la asistentă, pentru a-mi onora datoria faţă de tine. Nu am de unde altundeva.

POETUL: Un adevărat alchimist s-ar descurca.

DANILO: Un adevărat bolnav nu ar scrie poezii.

POETUL: (După o pauză mai lungă.) Asta nu a fost corect.

DANILO: Ştiu. Corectitudinea mi-a întrerupt-o consăteanul meu, popa Zečević, încă din ‘48.

POETUL: Când a fost ministrul Comunicaţiilor. Şi nu e popă, ci răspopit.

DANILO: Poate.

POETUL: Fie-i totuşi cu noroc Serbia celestă.

DANILO: Dacă într-adevăr se află acolo.

(În sală pătrunde Doctorul, îmbrăţişând-o pe Marija.)

DOCTORUL: Poetule, aceasta a fost picătura care s-a prelins. Credeţi că sunteţi buricul pământului?

POETUL: (Cu entuziasm. Face o piruetă.) Şi dumneavoastră aţi băgat de seamă? Atunci asta e deja o problemă a muzicii sferelor şi nu a noastră - gângănii putrede.

DOCTORUL: Marija mi s-a plâns că iar aţi atacat-o. Oare nu vă doare sufletul când o vedeţi atât de chinuită?

POETUL: Între noi fie vorba, pe mine mă doare chiar mai rău privind cum vă sforţaţi să o doborâţi.

DOCTORUL: (Ţipă.) Nu trebuie să vă ascult porcăriile!

(Intră asistenţii.)

POETUL: Bineînţeles, anii sunt de vină când omului nu i se mai ridică la orice semn din ochi, dar luptaţi-vă, nu vă lăsaţi pradă răului...

DOCTORUL: Poetule, sunteţi totuşi un gunoi.

POETUL: Fără lecţii, uncheşule. Nu vă recunosc decât curajul, curajul de a supune terapiei oameni nevinovaţi oricând vă ordonă sulele republicane...

(Doctorul îl pălmuieşte anemic.)

POETUL: Dar, degeaba aţi fugit în provincie! Tovarăşul Dracu se ascunde chiar aici.

(Doctorul îl pălmuieşte din nou. Râzând, Poetul îl loveşte foarte puternic cu dosul palmei. Doctorul cade.)

POETUL: Nu e-ndeajuns să-i aplicaţi cuiva două palme pentru a deveni bărbat.

(Doctorul se află la podea, cu nasul însângerat.)

DOCTORUL: Aşteptaţi lămâia?

(Infirmierii îl iau la bătaie pe surâzătorul Poet, care nici măcar nu se apără. Doctorul pregăteşte seringa.)

DANILO: (Către Marija.) Eşti fericită acum? Străluceşti de fericire? Asta ai vrut!

MARIJA: Eu nu-l urăsc! Doctore, nu-i lăsaţi să-l bată! Doctore!

DOCTORUL: Marş! Marş afară din sală! Stingerea! Eşti surdă, iapo?

(Danilo şi Marija se retrag din sală.)

DOCTORUL: Ţine-l, ce te holbezi?

(Asistenţii îl ridică în picioare pe Poetul bătut, în vreme ce Doctorul îi bagă cu sălbăticie seringa în antebraţ.)

DOCTORUL: Pe masă, să zacă!

(Îl pun pe Poet pe masă. Aruncă pe el un cearşaf, ca acoperământ.)

DOCTORUL: Animalelor!

(Doctorul pleacă. Danilo trage cu ochiul în sală, după care se apropie de masă în vârful picioarelor. Ridică cearşaful pentru a se uita la Poet.)

POETUL: Piei, satano!

DANILO: (Tresare.) Nu dormi?

POETUL: Nu. Dar tu?

DANILO: Te-au drogat ca pe-un animal.

POETUL: Aproape că sunt imun. Corpul mi s-a obişnuit.

DANILO: Asta nu ţi-a fost necesar. Ţi-am spus eu că stricata aceea e sămânţă de diavol.

POETUL: Dar cine dintre noi nu este? Pentru asta nu-i ea de vină.

DANILO: Măcar nu atât cât Doctorul. Vrei să-i bag pe gât drăcuşorii ăia mai mărunţi de la Kolubara? Atâta pot să fac pentru tine.

POETUL: Lasă-l, ceea ce deja are îi este îndeajuns.

DANILO: Dar să-l deochi, să înceapă carnea să-i putrezească?

POETUL: Nu trebuie, am spus! (Marija intră cu precauţie.) Du-te acum.

(Danilo iese. Marija se apropie de Poet şi-i pune mâna pe frunte.)

MARIJA: Mă urăşti?

POETUL: Nu. Chiar te iubesc. (Pauză.) Dar totuşi te voi pedepsi

MARIJA: Chiar e necesar, o merit. Eu...Te-aş ierta pentru că m-ai sărutat, însă v-aţi bătut joc de tatăl meu şi această reprezentaţie penibilă pe care o pregătiţi... Mă şutaţi cu toţii. Dacă totul ţi-e atât de scârbos, cum mă vei iubi atunci?

POETUL: Cu stomacul.

MARIJA: (Îi închide ochii.) Dormi. Tu îţi ajungi măcar ţie.

POETUL: Şi tu nu? S-a ştiut, s-a ştiut din prima zi...

MARIJA: Când am venit, tu ai fost singurul care ştiai să mai râzi, chiar dacă urât... Dormi acum.

(Ea se îndreaptă spre uşă, apoi se opreşte. Se întoarce, se ghemuieşte după zid. Îl urmăreşte zâmbind pe Poetul care plânge.)

MARIJA: Urechile...

POETUL: Ce-i cu urechile?

MARIJA: Lacrimile-ţi curg în urechi.

POETUL: Aşa şi trebuie. Ca-n poezie. (Pauză.) Marija?

MARIJA: Da?

POETUL: Salută-l pe mort şi spune-i: „Poetul este fericit fiindcă e şi el copilul tău.“

MARIJA: Lasă, el nu ţi-e...

POETUL: Ştiu, du-te.

(Ea se ridică şi pleacă. El recită.)

POETUL: În noaptea aceasta, peştii mecanici
ne duc veşniciile doar în umbră
şi eu,
eu îmi preţuiesc catharsisul
chiar şi orb la geamul şters ce mi se află sub mână
Tu ni te aşezi din zbor în tonuri de curcubeu
ne laşi gheţii blânde
ca niciodată înainte...

(Întuneric.)

Sfârşitul actului trei

PAUZA B
TREI SUFLETE ÎNRUDITE

(Comisarul Arlechin stă „turceşte“, răsfoind o revistă feminină străină. În jurul său se învârte, neobosită, Marija. Apare Jandarmul, într-un smoking alb. Ţine în mână un baston.)

JANDARMUL: Sărut mâna.

ARLECHINUL: (Către Marija.) Continuă. (Către Jandarm.) Dumneavoastră n-ar trebui să fiţi aici.

JANDARMUL: Ştiu, însă atât de mare mi-a fost dorinţa că de curând mi-am tăiat venele.

ARLECHINUL: V-aţi omorât, domnule poliţist? Păi n-a fost necesar. Ştiinţa a avansat. Iată, Marija şi cu mine suntem jos, pe pământ şi, mulţumită lui Dumnezeu şi Sfântului Ioan, suntem încă vii. Numai duhul ni se întoarce aici.

JANDARMUL: Ei, de s-ar fi ştiut mai înainte. Deh, nu putem fi decât noi înşine. Mă primiţi la voi?

ARLECHINUL: Asta numai gazda poate să accepte. Eu nu am atâta putere.

JANDARMUL: Gazda ştie de mine?

ARLECHINUL: El ştie de noi toţi. Până ce vine, dumneavoastră poftiţi şi vă plimbaţi.

(Jandarmul se învârte în cerc împreună cu Marija. Cu voce tare, Arlechinul încearcă să citească reţete în limba franceză.)

Sfârşitul pauzei B.

ACTUL NR. 4
E FLĂMÂND ÎN NOAPTEA ACEASTA ANIMALUL DIN MINE

(Noapte. Sala spitalului. Fosta casă a Marijei e din nou reconstruită. Însă de data aceasta nu există public. Milutin şi cu Danilo, adică „Tina“ şi „Olga“, care îşi pun haine femeieşti. Iar apoi perucile. Cineva stă pe masă ghemuit şi acoperit cu un cearşaf.)

DANILO: (Ghidează şuierător pe cineva care se află după uşă.) Vom termina repede. Sunteţi liberi după aceea. (Se aşează lângă „Tina“.) Să începem.

(Au prins viaţă în roluri.)

TINA: Cât e ceasul?

OLGA: De îndată.

(Rade şi Marija pătrund în încăpere, aidoma unor bolnavi de tifos.)

RADE: E gata. M-am întors.

(Marija se întoarce surprinsă. Tina se retrage într-un colţ. Cu spinarea înţepenită, Olga şi-o apropie de piept pe Marija, într-o parodie de iubire.)

OLGA: Bine ai venit, fata mea.

MARIJA: Bine te-am găsit, mamă.

(Marija se duce împleticindu-se până la leagăn. Pentru o clipă e distrusă. Rade o aşează pe un scaun.)

RADE: Da' ce-ai slăbit... Ţi-e foame? Ţi-e sete?

MARIJA: Dă-mi apă.

(Rade toarnă dintr-un pocal.Tina îi pune Marijei mâinile pe ochi.)

TINA: Acum vom discuta la modul serios.

MARIJA: Nu! Încă nu vreau!

TINA: Ce anume?

MARIJA: Nu vreau la spital!

TINA: Prostuţo, mi-a fost tare dor de tine!

(Îşi ia mâinile pentru ca Marija să o poată vedea.)

MARIJA: (Abia o recunoaşte.) Tina?

TINA: (O îmbrăţişează.) Am ştiut că nu este Greta Garbo.

RADE: (Îi dă să bea apă.) Tina, Laudă-te surorii tale cum ai înlocuit-o... Mira, poţi fi mândră de ea. Deşi s-ar fi putut mai bine, nu-i aşa, Tina-suflete-inimă-şi-celelalte?

OLGA: (Oferă dulciuri.) Mira, Mira, dar ce-a zburat timpul...Dada s-a întremat. Seamănă cu Rade... Eu n-am fost la timp, însă măcar Rade te vizita.

RADE: De trei ori în şase luni. Aproape ca un fel de inventar sanitar.

OLGA: (Îl ignoră.) Mira, cum te simţi acolo?

MARIJA: Păi, e bine. Totul e cumva... E bine. Toţi se poartă frumos cu mine. Am şi doi prieteni cu care mai stau de vorbă...

RADE: Nişte băieţi fini aceşti indivizi, acest Poet şi Danilo... De parcă n-ar fi...

MARIJA: Dar şi doctorul e un om fin...

(O aparentă idilă de familie.)

OLGA: Eu am spus: dacă doreşte cineva să aibă grijă de Mira a noastră, acesta va fi doctorul Ercegovac! (Către Marija.) E tare fin, nu-i aşa? Am fost vecini ani de zile. Întotdeauna ne-am sprijinit unul pe celălalt...

RADE: E chiar prea mult pentru gustul opiniei publice...În afară de acele întâmplări dizgraţioase.

(Olga tresare.)

OLGA: De ce aminteşti acum de asta?

RADE: De aceea fiindcă amândoi v-aţi îndatorat patria prin colaborarea voastră perseverentă. Şi nu trebuia să obiectezi dacă omul a hotărât să se odihnească puţin şi să-şi întrerupă misiunea de observare a duşmanului progresului...

OLGA: (După o pauză mai lungă.) Niciodată, niciodată să nu mai pomeneşti de acest lucru. (Pauză.) Indiferent cum a fost, e bine că am dat-o pe Mira pe mâini bune.

(Rade vrea să spună ceva, însă nu o face.)

MARIJA: (Către Tina.) Te-ai făcut mai frumoasă.

TINA: Crezi? M-am îngrăşat puţin... Iar mama ţi-a transmis salutări. Nu am putut să te vizităm mai devreme... Ştii, din cauza...

MARIJA: Mama... ta... mi-a transmis... salutări?!

TINA: (Tulburată.) Păi e şi a ta... Şi-ţi transmite cele mai calde salutări.

RADE: (Le întrerupe şi închină în cinstea lor.) Important e că te-am adus înapoi.

MARIJA: (Zâmbeşte.) După şase luni...

RADE: Păi, eu am vrut... (Către Tina şi Olga.) Să fi văzut când m-am dus acolo: ea-i spune Doctorului: „Bună ziua“, iar pe mine nu mă recunoaşte... Se pare că m-am schimbat foarte mult. După aceea a vrut să-şi împartă lucrurile personale pacienţilor, deoarece „nu-i trebuiau“!?! La care Doctorul i-a spus că pentru ea e vorba doar de un weekend...

MARIJA: Mi s-a părut că nu mă vei mai duce niciodată acolo...

OLGA: (Printre dinţi.) Fiule, nu vreau să-ţi amintesc de înţelegerea noastră.

RADE: Fără supărare, sunt forţat să fac schimbări. (Către Marija.) Închide ochii. Doreşte-ţi ceva.

(Ea închide ochii. El scoate un paşaport.)

RADE: Ai dorit vreodată să pleci?

MARIJA: Toată viaţa mea.

RADE: (Îi pune paşaportul în mână.) Tombolă!

MARIJA: Paşaport? (Îl răsfoieşte.) Al meu! Eu nu am paşaport!

RADE: Cei din Valjevo îţi pot face şi un livret militar dacă-ţi trebuie.

(Persoana de sub cearşaf prinde glas -Arlechinul.)

ARLECHINUL: (Ridică semnificativ un deget.)Falsificarea se pedepseşte conform legii!

MARIJA: Dar de ce? Nu-l vreau... Nu, nu...

RADE: Păi, mai înainte ai spus că... Mâine seară plecăm în Germania, cu copilul. Mă aşteaptă şi munca. Ştiu, acum mama Olga va spune că „Doar peste mine moartă“. Dar asta nu e decât o banală formalitate...

ARLECHINUL: (De sub cearşaf.) Pragmatism de Kolubara.

MARIJA: (Calmă.) Pentru Dumnezeu, Rade, dar ştii foarte bine că nu se poate fugi. Ei te găsesc. Totul e organizat. Oamenii nu îndrăznesc nici să zică pâs. Toate acestea sunt aranjate împotriva tatălui meu. Prin mine ei se răzbună de fapt pe el. M-au dus o dată la spital, deoarece...

RADE: (O apucă de mână.) Asta ţi-a făcut drăguţul Olgăi. Nu-mi pune sare pe rană. Hai s-o luăm din loc. Măcar eu ştiu că eşti sănătoasă. (Pauză.) Mira?

MARIJA: Nu-mi spune Mira. Mă cheamă Marija! Marija Broz! Când veţi reţine acest lucru?

OLGA: Fiule, Dumnezeu i-a pus deja diagnosticul, însă tu nu vezi acest lucru din pricina rachiului.

RADE: Gura! Cine ţi-a dat voie să vobeşti? Ai făcut din noi nişte handicapaţi! (Către Marija.) Mira, ne-am înţeles: mâine pe tren şi direcţia Germania!

MARIJA: Mă numesc Marija! (Către Tina.) Spuneţi-le cum mă numesc!

RADE: Crezi că micuţa te jeleşte?

OLGA: De ce ţipi?

RADE: Aceasta este o ţară liberă! (Către Marija.) Îţi explic eu. măicuţa mea dragă ţi-a asigurat schimburile în clipa când te-a încălzit în cămăşi noi. Dar iată şi fericitele câştigătoare: surorile tale - gutui timpurii! „Tina a luat bacalaureatul. Tina s-a machiat. Tina se va culca cu Rade. Cine va avea grijă de copil? Tina!“ (Pauză.) Tinei îi vom rupe spinarea...

TINA: Mira, Marija... Nu-l asculta! M-a invitat mătuşa Olga!

MARIJA: Cred. Eu nu. Şi să nu plângi.

RADE: Parcă m-au făcut blestemat... (Către Marija.) Deci, plecăm sau...?

MARIJA: Eşti naiv. Ne vor aştepta la graniţă. (Pauză.) Nu mă duc.

RADE: Iau copilul cu mine.

OLGA: Nu vorbi prostii, fiule.

MARIJA: (Stă în cumpănă.) Să nu cumva te însori pe-acolo? Poate nici nu voi veni vreodată...

RADE: Te vom aştepta.

TINA: (Către Marija.) Ai paşaport. Du-te. Poate acolo vei avea mai mult noroc.

RADE: Taci, curvă, măcar pe tine să nu te mai preocupe fericirea...

MARIJA: (Tace, se gândeşte.) Am hotărât. (Rade prinde viaţă.) Mă voi întoarce la spital. Nu sunt pregătită, mă sperie aceste plecări. Acolo trăiesc germani, ne vor lua copilul...

RADE: (O apucă de păr.) Nu cumva vrei să-l crească Olga?

MARIJA: Mă gândesc să iau copilul cu mine, la spital.

(El îi dă drumul la păr.)

TINA: Dar nu e nevoie... Mă voi ocupa eu de ea.

MARIJA: Faţă de tine mă simt vinovată. Mi-ai fost ca o adevărată soră... Însă ţi-a căşunat pe Rade al meu?

TINA: Nu-i adevărat!

MARIJA: Nu trebuie să te ruşinezi. Ia-l. De când m-a lăsat la spital nu pot să-l mai cred...

(Arlechinul, sub cearşaf, se apucă de inimă. Marija ia copilul din pătuţ.)

MARIJA: Noi două plecăm acum. Voi rămâneţi ca o familie bună şi frumoasă...

(Olga îi ia copilul şi-l pune înapoi în pătuţ. Marija încearcă din nou, dar Olga o împinde destul de brutal pe zid.)

OLGA: Nu vei lua copilul! Tu nici nu l-ai crescut!

(Marija se ridică gemând de durere. I-a dat sângele pe nas.)

MARIJA: Dar dacă o sugrumam la naştere? Plec, dar ne vom întâlni. Chiar şi acolo unde e sulf.

(Marija aleargă afară. Arlechinul bate din palme. Nimeni nu-l bagă în seamă.)

ARLECHINUL: Bravo! Foarte scenic!

(Rade se repede pe urmele Marijei, însă Olga îl opreşte cu vigoare. Apoi se pune dinaintea lui şi încuie încet uşa, pentru ca el să nu mai poată ieşi. Rade se aşează ghem la podea şi geme. Tina îngenunchează şi-l mângâie pe păr. El îşi pune fruntea pe umărul ei. Plânge.)

OLGA: Curve, beţivani, orfani! Numai din ăştia s-au născut. Dumnezeu a hotărât ca numai Olga să-i lecuiască ... Dar nu ştie că ştiu să lecuiesc doar cu biciul!

(Arlechinul tresare la sunetele din coridor. Îşi dă repede jos cearşaful de pe cap, apoi masca - devine Poetul.)

POETUL: Împrăştiaţi-vă! Vin!

(Danilo şi Milutin „ies“ pentru o clipă din rolurile lor.)

POETUL: Du-l acasă!

(Danilo îl scoate pe Rade, după care amândoi aranjează repede scena. Intră Infirmierul.)

INFIRMIERUL: Ce-i asta?

POETUL: Repetăm pentru spectacolul de mâine...

INFIRMIERUL: Faceţi ordine şi marş la culcare!

(Infirmierul iese. Intră Danilo.)

POETUL: Deja l-ai dus acasă?

DANILO: Bineînţeles că nu, uite-l la poartă. Când se va trezi se va duce singur. Şi-aşa s-a obişnuit să hălăduiască noaptea în jur ca o potaie bolnavă. Dar şi Olga s-a obişnuit cu el...

POETUL: De ce-ai făcut toate astea? De ce să-i determini să treacă din nou printr-atâtea?

DANILO: Vrei sincer sau ce...? (Poetul aprobă. Danilo îl dă afară pe Milutin.) Eu sunt ca un fel de alchimist, nu-i aşa? Ultimul alchimist sârb. Am primit un mesaj de la Dumnezeu - nu te holba - că voi deveni nemuritor. Dar numai cu ajutorul Marijei. Şi de aceea trebuie să o verific la suflet.

POETUL: Am întrecut măsura. Suntem aproape de a o învinge.

DANILO: Voi avea grijă.

POETUL: Nu trebuie să ai grijă. Astâmpără-te.

DANILO: Aşa am să fac.

POETUL: De-o învingi tu pe ea, te voi învinge eu pe tine, tovarăşul meu de chinuri.

(Iese.)

DANILO: (Îi strigă.) Mâine-ţi voi explica totul... (Pentru sine.) Imbecil risipitor. Eu să-i povestesc lui despre nemurire... Despre metafizică... Şi să-mi pierd vremea... Şi nimeni să spună... Ori măcar să înţeleagă... Iar eu, iată...

( Aprinde tămâie într-o candelă şi tămâiază întreg spaţiul. Întuneric.)

Sfârşitul actului patru

PAUZA D
COMPASIUNE CU INTENŢIE

(Comisarul Arlechin îl aduce pe Rade în Perspectivă Universală, legat şi beat. Îl aşează pe scaun. Arlechinul pleacă. Pauză. Dintr-un colţ, Arlechinul urmăreşte cu nerăbdare scena.)

ARLECHINUL: Ce te holbezi aşa? Recită!

RADE: (Recită printre lacrimi şi muci.)

Frumoasă, ca o vară târzie, va veni să vadă
de îmbătrânesc cumva.
Ca şi mort voi fi, şezând pe trac,
privind adânc în stepă.
Cu părul roşu, greu, din dorinţa de a se vedea
agonia
va arăta ca de-o clipă venită de la Ţarigrad
Adânc trăgând aer în piept, drogată cu amintiri
ea nu se vede pe sine
Astea sunt doar ani de demult, prietene moarte din Kiev
Acum când a sosit nu există discuţii despre boala
bătrânească
ci doar dorinţa ca eu însumi să simt durerea
Ştie că iertarea pentru ea e dată
o singură dată şi pentru totdeauna ori niciodată
şi pentru puţină vreme
Sufletul meu
Când absurdul sloven, prostia slovenă
îşi spun cuvântul
Porni-vom cu nesfârşită înţelegere
Mână în mână, de-a lungul stepei ruseşti,
Deja vă văd
Nu există tristeţe în gesturile mele
nu există fisuri în narcisismul ei.

(Când termină Rade poezia - pauză. Comisarul Arlechin intră în scenă bătând din palme şi strigând „Bravo!“, determinând publicul să bată şi el din palme. Dacă publicul chiar acceptă, Arlechinul se va întoarce către el: „Marş, marş ticăloşilor!“ şi potolindu-l cât se poate de aspru, după care îl va scoate pe Rade din scenă.)

Sfârşitul pauzei D

ACTUL NR. 5
ÎNTOARCEREA ÎN FOTOGRAFIA ÎNGĂLBENITĂ

(4 mai 1990, dimineaţa. În semiîntunericul sălii, pacienţii finalizează înfrumuseţarea scenei. Lucrările sunt conduse de Poet. Milutin se pregăteşte pentru recitarea poeziei „Cu Tito, înainte“. Intră Danilo, abia trezit, cu cearcăne mari sub ochi.)

POETUL: Ai venit dintre morţi? Mişcă-te, oamenii lucrează...

DANILO: Aproape dintre morţi! Aseară n-ai vrut să asculţi, însă eu, frăţioare, am găsit rezolvarea. După toţi aceşti cincisprezece ani.

POETUL: Rezolvare... Să fugi?

DANILO: Animalule. Rezolvarea pentru nemurire!

POETUL: Dacă nu vei fi îndeajuns de obositor, poţi să te înclini şi să începi.

DANILO: Alaltăseară, în cel de-al treilea vis la rând, m-a vizitat înflăcăratul arhanghle Mihail. Cel ce scoate suflete cu lancea, îl ştii pe tip? Şi-mi spune: (Interpretează.) „Sărmane Danilo, eşti un mare păcătos. Nu-ţi vei ispăşi păcatele nici în cinci vieţi. Însă, iată, s-ar putea chiar discuta. Vrei ori nu acea nemurire?“ Eu, nu-i aşa, aprob din cap. La care el spune: „Această planetă este un cip mărunţel pe trupul Domnului. Iar tu eşti un lăstar nesănătos, însă vei simţi suflarea dumnezeiască dacă poţi să găseşti două lucruri. Unu: locul pe ulcer unde ţâşneşte sângele dumnezeiesc - energia curată - şi alungă toate relele. Doi: să găseşti prunci nevinovaţi care să-ţi răscumpere sufletul de la Diavol.“ Aici, el a tăcut. După care nişte pisoi negri au început să i se adune la picioare. Sabia lui Mihail zbură singură din mână şi tăie întreaga mâţime răpănoasă. Din maţele acestora se iţi capul Satanei. I se înclină lui Mihail, iar mie îmi spuse: „Sărmane Danilo, mă vei învinge - alţii nu sunt!“ Atunci s-a făcut întuneric. M-am pişat pe mine de frică...

POETUL: Un vis mai tâmpit decât am auzit vreodată.

DANILO: N-a înţeles nimic. Locul pe ulcer de unde ţâşneşte energia - ăsta e spitalul nostru. Deja cunoşti legendele. Iar copiii aceia nevinovaţi care îşi vor da sufletul pentru mine, o să vezi, e Marija a noastră. Hai, fii sincer - la ce-i trebuie ei sufletul? Iar de mi-l dă, mă voi duce acolo unde e lumina cea mai puternică, unde ţâşneşte Sfânta Suflare. Voi suge energia, voi opri inima, iar voi, atunci, să mă înmormântaţi cum se cuvine. Mă voi scula din mormânt după trei zile. Emisarul lui Dumnezeu!

(Ia, obosit, o ţigară de la Poet şi o aprinde.)

POETUL: Doar să te mai iau de sfânt protector...

DANILO: În ziua de apoi te voi proteja.

POETUL: Ar fi şi cazul ţinând cont de câte ori te-am aprovizionat în viaţa astacu tutun.

DANILO: Raiul e plin de tutun, nu trebuie să-ţi faci probleme.

POETUL: Va fi şi Marija acolo?

DANILO: Nu. O s-o trimit în iad dacă-şi dă sufletul pentru mine.

POETUL: Tu l-ai meritat mai mult.

DANILO: Altcumva mi-a fost scris. Nu cumva ţi s-a făcut de ea?

POETUL: Curiozitatea a ucis pisica, dragă Danilo...

DANILO: Nu, la modul real, ai putea să te duci şi tu în iad împreună cu ea.

POETUL: Nu te purta ca un nebun. Sunt major. (Intră Inspectorul.) Avem oaspeţi.

DANILO: Minunat. Eu sunt la rând.

(Îmbracă un halat de spital, însă Poetul îl apucă de mână, şocat.)

POETUL: Ascultă, Danilo, lasă-mă din nou pe mine!

DANILO: Dar ultima dată, tu şi Jandarmul...

POETUL: Ştiu. Însă acum e poate deosebit de important.

DANILO: (Îi dă halatul.) Bine. Însă nu există protecţia în Ziua de Apoi.

POETUL: (Zâmbeşte anemic. Către Inspector.) Bună dimineaţa, domnule.

INSPECTORUL: Bună dimineaţa, bună dimineaţa... Doctor?

POETUL: Iată, puţin. În lipsa altora mai buni...

INSPECTORUL: Modestia nu este o calitate... (Îşi dau mâna.) Inspector.

POETUL: Minunat, foarte bine. De multă vreme nu am doftoricit vreunul.

INSPECTORUL: Pardon, mă aflu în inspecţie...

POETUL: Şi dumneavoastră, colega? Şi eu la fel, deja pentru a şaptesprezecea oară. Dar dumneavoastră nu v-aţi pensionat încă de anul trecut?

INSPECTORUL: De fapt, trebuia. Dar ştiţi şi dumneavoastră singur cum sunt pensiile... Staţi puţin, ne cunoaştem?

POETUL: Nu, nu. Doar am presupus. Vreţi să vă arăt de îndată ceea ce vă interesează?

INSPECTORL: Vă rog.

(Poetul îi prezintă pe pacienţii care aranjează sala.)

POETUL: Iată, noi ne pregătim puţin pentru aniversarea a zece ani... Să începem: Milutin - când a fost mic, mama sa l-a pălmuit peste cap. Astăzi vorbeşte greu, dar ce frumos vorbeşte şi recită acest băiat!... Veţi vedea dacă veţi rămâne la spectacol.

INSPECTORUL: Diagnosticul?

POETUL: Deosebit.

INSPECTORUL: Care anume?

POETUL: Deosebit! Să nu pierdem vremea! Să mergem mai departe! Să îmbrăţişăm primăvara! Acesta e Generalul, un fost general-colonel. Când l-au adus colegii aici, nu era bolnav. Cum e astăzi, doar Dumnezeu ştie...

INSPECTORL: Staţi...

POETUL: Linişte! Vom fi mai iuţi. Dar iat-o şi pe Jelisaveta! Alcoolul i-a slobozit deja beton în creier. E minunat să vezi cum încearcă noaptea să-şi lepede de pe sine talasoanele. Folclor sârbesc: subgen - delirium tremens.

INSPECTOR: Aş vrea să...

POETUL: De-aţi fi vrut, n-aţi fi venit! Iar acesta-i Danilo. Copiii l-au adus aici. În curând va deveni nemuritor, însă, altfel, e acceptabil. (Confidenţial.) Dacă cere ţigări - nu-i daţi! Iată aşa. Iar aici nu e prezent cel mai frumos - Marija Broz, dar va veni. Undeva trebuie să doarmă. Doriţi un păhărel de alcool?

INSPECTORUL: Nicidecum. Mă aflu în exerciţiul funcţiunii.

POETUL: Da, v-a trădat ficatul. Luaţi loc. Cum e acasă? Ce mai spune frumoasa dumneavoastră soţie?

INSPECTORUL: E bine, mulţumesc pentru întrebare. Dar o cunoaşteţi?

POETUL: Nicidecum, de unde s-o cunosc? Dar vă mai înşeală cu aprobarea dumneavoastră?

INSPECTORUL: Poftim?

POETUL: Păi ziceam dacă vă mai înşeală? Văd pe chipul dumneavoastră că sunteţi un om bun. V-aţi da jos cămaşa pentru altul.

INSPECTORUL: (Îşi reţine furia.) Doctore, vă comportaţi deosebit de ciudat.

POETUL: Însă foarte modern, trebuie să recunoaşteţi. Şi nici nu sunt doctor.

INSPECTORUL: Dumneavoastră sunteţi noul director?

POETUL: Gazda se află aici deja de şaptesprezece ani.

INSPECTORUL: Imposibil, îi ştiu pe toţi directorii de până acum!

POETUL: În memorie sunt permise zonele cenuşii. Dar întrebaţi-l pe Doctor. Doctore! Doctore! Trebuie că iarăşi le spionează pe infirmiere în timp ce se pipăie...

(Intră Doctorul.)

POETUL: Vă rog, spuneţi-i domnului de câtă vreme sunt eu centrul micului dumneavoastră univers?

DOCTORUL: Mai mult de şaisprezece ani.

POETUL: (Dă satisfăcut din cap. Îi dă Doctorului halatul.) Preluaţi-l, Doctore. Domnul inspector se află în trecere.

INSPECTORUL: Şi totuşi nu sunteţi doctor?

POETUL: Nu, dar dumneavoastră? Nici dumneavoastră?!? Înseamnă că e dezastru colectiv, minciună şi amăgire. (Către Doctor.) Fiţi delicat cu domnul inspector. Şi fiica lui a sfârşit într-un spital ca şi acesta.

(Se îndreaptă obosit spre ieşire.)

INSPECTORUL: (Tremură.) Întoarceţi-vă, vă rog! De unde mă cunoaşteţi? De unde-mi cunoaşteţi familia? De unde ştiţi toate aceste lucruri?

DOCTORUL: Lăsaţi, el este un pacient obişnuit...

DANILO: El este Viteazul Ultimei Cuminecături. Umbra umbrei.

INSPECTORUL: Gura. Nu te amesteca!

DANILO: Trebuie să mă amestec. Eu sunt cioara de pe cheiul de la Kolubara, mă bucur de cunoştinţă...

(Vrea să-i dea Inspectorului mâna.)

INSPECTORUL: Marş. Să nu vă dau eu afară!

(Se uită ţintă la Poet.)

DANILO: În ziua de apoi eu îţi voi fi ţie inspector. Ultimul.

INSPECTORUL: (Îşi linişteşte tremurul.) Spuneţi-mi, vă rog frumos, mă cunoaşteţi?

POETUL: Dumneavoastră sunteţi inspectorul şi doctorul Orlović, strada Štrosmajer nr. 32. Numărul actului de identitate nu-l ştiu...

INSPECTORUL: Însă eu nu vă cunosc pe dumneavoastră!

POETUL: Nimeni nu cunoaşte pe nimeni... Lângă dumneavoastră, la numărul 34, locuieşte o vecină în vârstă. Jasna, fiica ei, are triezeci şi şase de ani, un fiu de şaptesprezece şi un păr frumos de culoarea aramei...

INSPECTORUL: Da, aşa este, dar...

POETUL: Cine este tatăl fiului Jasnei? Unde-i este soţul?

INSPECTORUL: Asta nu mai ştie nimeni. El l-am văzut o singură dată, prin ‘73. Se spune că a dispărut la mijlocul lunii de miere...

POETUL: S-a mai anunţat de-atunci? Poate nici nu mai e viu?

INSPECTORUL: Nu m-ar mira nici să se fi omorât. A fost un tip tare de cap şi de calitate îndoielnică. Scria şi poezii. Îmi pare rău că micuţa a renunţat la tinereţe şi frumuseţe. Deşi încă se mai ţine...

POETUL: Oare este important? (Pauză.) Nu, acest soţ al ei nu s-a sinucis. Simplu, el nu a dorit să se anunţe. (Pentru o clipă îşi ciufuleşte părul şi face un canal între nas şi buză, în formă de mustaţă. Pauză.) Noapte bună, inspectore...

INSPECTORUL: Vecine, dumneavoastră sunteţi?

POETUL: (Pune degetul la buze.) Sssssstt! Noaptea e timpul fantomelor. De ce să le trezim mahmure?

(Iese cu paşi grei.)

INSPECTORUL: Cumplit cum a decăzut... (Pauză.) S-a dus, iar eu nu i-am spus. Băiatul, acel fiu al ei - l-a distrus leucemia... L-am înmormântat în primăvara aceea ciudată...

(Danilo îşi face cruce. Scena îngheaţă. Întuneric.)

Sfârşitul actului cinci

PAUZA E
COBORÂRE DIN FOTOGRAFIA ÎNGĂLBENITĂ

(Arlechinul stă aşezat. Plânge şi chicoteşte în acelaşi timp. Ţine în mâini un ursuleţ de pluş. Apare Jandarmul.)

JANDARMUL: De parcă dumneavoastră v-aţi tulburat puţin?

ARLECHINUL: (Aruncă departe ursuleţul de pluş.) M-a supărat acest urs al meu.

JANDARMUL: Vedeţi, asta nu e frumos. Iar eu m-am plictisit aici. Aş face ceva. Aş bate pe cineva sau aş filozofa oleacă. Dar şi acest Diavol, există el cu adevărat?

ARLECHINUL: Tocmai în asta constă bancul. Spune-mi povestea.

JANDARMUL: Povestea? O spun. Aşadar: trei ursuleţi au pornit spre Valjevo peste Medvednik...

ARLECHINUL: Ce plictisitor. Şi ce s-a întâmplat cu ei?

JANDARMUL: I-au mâncat austriecii. Cu tot cu blană.

ARLECHINUL: O poveste imbecilă. Sunt atât de însingurat. Du-te şi spunei Marijei că Şeful s-a interesat personal de cazul ei.

JANDARMUL: E bine?

ARLECHINUL: Nu e. Du-te acum.

Sfârşitul pauzei E

ACTUL NR. 6:
UN ŞUT ÎN RINICHIUL ZEULUI EROS

(La spital, pe 6 mai după-amiază. Nervozitate înainte de începerea reprezentaţiei. Pacienţii stau pe scaune dinaintea scenei improvizate. Danilo şi Poetul, cei doi organizatori, stau ceva mai la o parte.)

DANILO: Cu ce se începe?

POETUL: Milutin recită din Nazor: „Cu Tito, înainte“.

DANILO: Păi unde l-au mai găsit şi pe acest croat, Nazor? Eu pe Milutin l-am învăţat ceva mai bun: „Poezia de luptă“ a mea.

POETUL: Ai ceva împotriva croaţilor? Spune, să se lămurească la vreme.

DANILO: Să nu dea Dumnezeu să fiu eu împotrivă. Croaţii ne sunt fraţi, iar slovenii - surori.

POETUL: Dar vremea incestului şi a perversiunilor a trecut pentru întotdeauna! Europa cea rumenă de sănătate abia aşteaptă să vadă prin satelit o operaţie fără anestezie. Copiii noştri vor fi bucuria Europei când noi nu vom mai exista. Citez: „tăierea beregatei e tatăl tuturor lucrurilor...“, Democrit.

DANILO: Europa este o construcţie a Vaticanului. Bre. O conspiraţie împotriva umanităţii. Iar pe copii să nu-i aminteşti. Măcar eu îi am.

POETUL: Nu-i ai, s-au lepădat de tine. Te-au îngropat de viu. Mai bine ai fi crăpat.

DANILO: Dacă-mi reuşeşte înţelegerea cu arhanghelul, vă voi supravieţui vouă tuturor, ba chiar şi nefericiţilor ăstora...

POETUL: Vei muri, vei muri. Măcar acest lucru nu e greu. Deja văd cum te duc ciumele cu de-a sila în Hades. Nu vei putea nici să mori ca un om.

DANILO: Voi paria pe ţigările tale că reuşesc... Dar unde ne este acel ieduţ al nostru, Marija? Mă tem să nu se încăpăţâneze şi să nu-mi dea sufletul. Îi voi spune lui Milutin să recite totuşi din Nazor. Ei o să-i placă, din pricina tatălui.

(Pleacă. Poetul îşi aprinde o ţigară.)

POETUL: Nemernicul. Nici măcar nu s-a gândit că Satana i-a apărut luând chipul arhanghelului...

(Intră Marija, murdară şi obosită.)

POETUL: Pe unde vagabondezi? Te caută Danilo.

MARIJA: (Speriată.) Simţi ceva pentru mine?

POETUL: (Râde.) La dracu, te iubesc.

MARIJA: Dar nu oricum? Am visat aseară ceva foarte urât, trebuie să ştiu cât de mult ţii la mine.

POETUL: Ce ştiu eu, ai sâni frumoşi...

MARIJA: Spuneai că mă iubeşti. Nu ai o alta?

POETUL: Cred că n-am. Ba chiar cred că am avut cândva nevoie de tine. Însă şi eu am visat urât azi-dimineaţă...

MARIJA: Înseamnă că nu-ţi trebuiesc? (Pauză.) Eu aş dori totuşi să fiu cu tine...

POETUL: Înainte m-ai urât. Am martori.

MARIJA: Poate atunci iubeam pe altcineva...

POETUL: Ascultă, cred că te comporţi ciudat.

(Desface pulpanele halatului, unde atârnă o serie de medicamente, de parcă le-ar vinde.)

POETUL: Ieftin, dar cu gust. Vrei?

MARIJA: (Ia o cutie, o priveşte.) N-au expirat?

POETUL: (Îşi pune pentru o clipă masca Arlechinului.) Vrei să te iau, însă văd că nu mai ai de ales! (Îşi leapădă masca.) Nu vreau să mă folosesc de boala ta ontologică.

(Marija îl pălmuieşte pentru teatralitatea lui.)

MARIJA: Asta nu te-a deranjat ca să mă prinzi pe sub fustă.

POETUL: Nu sunt dispus nici la discuţii. Începe spectacolul.

MARIJA: Ai făcut-o ca să mă seduci. Şi iată-mă! Hai să plecăm. Ori e spectacolul mai important? Auzi?

(Îl scutură.)

POETUL: A?

MARIJA: Ascultă: aici te afli de bunăvoie. Şi eu aş face la fel. Nu voi povesti nimănui cine mi-e tatăl. Mă voi aduna, voi tăcea ca un hârciog. (Pauză.) Putem fi fericiţi pentru întotdeauna!

POETUL: (O apucă brutal de rever.) Ascultă-mă, gâscă: odată, demult, o persoană mi-a spus la fel. Nu a fost nici pentru întotdeauna, nici cu noroc. Nu vreau să trec iar prin toate astea. Şi asta nu aici, în ultimul loc unde poate omul să se relaxeze.

(El pleacă păşind repede pe scenă unde, alături de alţi doi pacienţi începe reprezentaţia cu un cântec al luptătorilor spanioli. Marija arată ca o drogată. După ce se termină cântecul, pacienţii bat din palme. Danilo apare pe scenă.)

DANILO: Potrivit conceptului comisiei noastre artistic-recreative, noi am pregătit pentru dumneavoastră, dragii noştri camarazi, acest program simplu, dar sincer. E dedicat aniversării a zece ani de la moartea Mareşalului nostru! Un, doi, trei şi: imnul!

(Începe „Hei, sloveni“. Pacienţii se ridică. Îi ajută şi pe cei neputincioşi să se ridice. Exaltare. Sfârşitul imnului.)

DANILO: Acum l-aş ruga pe cel mai bun recitator al nostru să ne arate harul său. Milutine dragă, pofteşte.

(Apare Milutin. Toţi aplaudă. Danilo se aşează în public.)

MILUTIN: Mmm-mesc D-dilo... (După care cu o voce tunătoare, fără bâlbâieli.) „Cântec de luptă“.

DANILO: (Uluit.) Nu! Nu vrem asta! Am schimbat, Milutine! „Cu Tito înainte“, Milutine!

MILUTIN: (Încurcat.) „Cântec de luptă“!

DANILO: Paştele mă-sii! Recită-l pe Nazor, idiotule!

(Recitarea a început deja. Poetul îl dă pe Danilo jos de pe scaun.)

MILUTIN: S-au auzit clopotele catedralei
Un trecător mi-a spus c-a murit Dumnezeu
S-au oprit tramvaiele vapoarele şi maşinile
Priveam cum se stinge soarele
Cu un pistol trofeu doi băieţi în parc
Ucideau copiii care cântau
Acolo după tufă o femeie se răstea la soţ
Iar el a urinat pe el de la o boală ascunsă
Turiştii din boscheţi scuipau pe monument
Mi-am băut vinul şi m-am aşezat pe şine
Am sărutat primul tramvai şi-am plecat în veşnicie
Vatmanul a zâmbit şi mi-a făcut semn cu „Borba“
(Pauză.) Eeee-u ammm s-spus câ-cântecul lui D-Di-dilo!

DANILO: Gata. Marija va respinge înţelegerea! Ah, soartă blestemată, alchimistă.

(În aplauzele generale ale publicului, Marija, plânsă, se apropie de Milutin şi-l loveşte peste cap şi la rinichi. El geme şi se ghemuieşte la podea. Pacienţii continuă să bată din palme. Danilo îngenunchează înaintea Marijei.)

DANILO: Nu, nu, fata mea! Loveşte-mă pe mine, eu sunt idiotul! Eu l-am învăţat! N-am vrut să-ţi jignesc tatăl, pe crucea mea! Eu i-am spus să recite din Nazor, însă el... Pe mine loveşte-mă, eu sunt păcătosul...

MARIJA: (Îl loveşte şi pe el.) O şi fac, gunoiule! Eu nu vă sunt cârpă de spălat pe jos! Vă comportaţi de parcă sunt o javră călcată de maşină! Şi după toate astea... (Se opreşte.) Poezia ta plină de rahat se recită de ziua comemorării tatălui meu! L-aţi făcut din stiropor, acum când e târziu! De parcă el e vinovat că a trebuit să moară...

POETUL: (O desparte de Danilo.) Pentru Dumnezeu, se ştie că nu e vinovat. A iubit viaţa şi nu i-ar fi convenit deloc să te vadă cum baţi oamenii din pricina sa.

MARIJA: Numai tu ce mi-ai lipsit! Mişcă-ţi mâinile astea murdare!

DANILO: (I se gudură la picioare.) Marija, sufleţel, nu aşa s-a gândit unchiul Danilo! Am meritat chiar mai mult să bă baţi! Nu voi mai scrie niciodată poezii! Mai bate-mă un pic! Sunt un păcătos! Am nevoie de ajutorul tău...

MARIJA: (Către Poet.) Îndepărtează-te de mine.

(Intră Doctorul împreună cu infirmierii. Îi liniştesc cu forţa pe pacienţii tulburaţi.)

DOCTORUL: Am intuit că v-a ieşit un rahat. Poetule, acum ce mai spuneţi?

POETUL: Eu nimic. Eu sunt doar o armată de menţinere a păcii, a Raziei Unite.

MARIJA: Eu sunt de vină, milostivenia voastră, dacă îndrăznesc să observ.

(În sală, linişte.)

DOCTORUL: Marija, pentru dumneavoastră nu mai există amânare; sunteţi coaptă pentru electroşocuri. Am mai lăsat de la mine, fiindcă Olga mi-e prietenă. Dar aţi făcut din acest spital un adevărat circ.

MARIJA: E chiar nevoie de curent. Totul e spre binele meu. Olga mi-e ca o mamă, iar dumneavoastră, ca un tată.

(Se îndreaptă spre ieşire.)

DOCTORUL: (Către infirmieri.) Întâi calmaţi-o cu seringa. (Către Marija.) Nu accept să mi te sui în cap numai şi numai pentru mutriţa ta simpatică.

(Infirmierii o prind pe Marija. Poetul îl apucă pe doctor de mânecă.)

POETUL: Nu e nevoie de curent. Ce fel de om sunteţi dumneavoastră?

(Aşteptând deznodământul, pacienţii bat toba în mese şi scaune.)

DOCTORUL: Rău, ca întotdeauna.

(Milutin îl trage pe Doctor de mânecă.)

MILUTIN: Nu vea doctor! Curent travă!

DOCTORUL: (Zâmbeşte.) Marş, măi, Milutine! (Către infirmieri.) Continuaţi.

(Infirmierii o trag pe Marija, despletită. Danilo se pleacă dinaintea lor.)

DANILO: Nu fă asta, fiule.De ce o duci? Ea e fată bună, fiule, vrea să-mi dea şi sufletul. Dar ce va face atunci când o veţi prăji?

(Infirmierul îl dă la o parte cu piciorul.)

POETUL: Doctore, nu daţi frâu liber mâniei. Azi îi veţi pune ei curent la cap, mâine mie, poimâine Olgăi şi infirmierilor, apoi dumneavoastră înşivă...! (Pauză. Linişte. Poetul se întoarce către ei. Pentru o clipă îşi pune masca Arlechinului.). Doctore, vă treziţi uneori transpirând rece? Vă înspăimântă lumile de dincolo?

(Amuţesc cu toţii. Nervos, Doctorul aşteaptă reacţia Poetului. Poetul îşi leapădă masca, o strânge şi o pune în buzunar.)

DOCTORUL: Eu sunt un om înţelegător...

POETUL: Aşa suntem cu toţii, de aceea suntem şi făcuţi. Aici mă aflu deoarece aşa am vrut şi mă gândesc ce-ar fi dacă, în loc de Dumnezeu, încă de astăzi să facem ceva pentru dumneavoastră? Prietenii mei sun în continuare influenţi. Presa aşteaptă liniştită să descopere prin spitale lucruri exotice.. Sau doriţi să invităm rudele victimelor dumneavoastră? Viaţa, doctore, este un bal mascat, este plină de opţiuni...

DOCTORUL: Când ai maltratat-o, atunci a mâncat-o pisica. Iar acum, când vreau s-o aduc în rând cu lumea, mă jigneşti?

POETUL: Eu încă nu i-am dat drumul la curent prin cap.

DOCTORUL: Poetule, Poetule, v-am acordat prea multă, libertate. (Către infirmieri.) Daţi-i drumul! Împrăştiaţi insectele acestea, iar ei daţi-i o doză dublă din medicamentul acela nou.

(Doctorul iese. Infirmierii alungă pacienţii afară.)

DANILO: Marija, te-am salvat. Eşti fericită acum? Eu sunt, fiindcă am nevoie de tine. Ascultă, a spus arhanghelul, dacă vei zălogi pentru mine cu sufletul - voi fi nemuritor! Vrei, Marija? Nu trebuie decât să spui „da“!

MARIJA: Pot să spun că mie personal nici nu-mi trebuie...

(Se uită înspre Poet.)

DANILO: Crezi că Poetul are nevoie de el? Dar de unde!!! Nu-i aşa, Poetule, că nu te interesează sufletul Marijei?

MARIJA: (Către Poet.) Poftim, este o adevărată cinste şi bucurie să-ţi aud părerea.

POETUL: Dacă-mi dai singură sufletul, îl voi lua. Fără muzică şi rugăminţi.

DANILO: Nici nu trebuie! Să n-o rogi!

MARIJA: Atât să spui: „Îl doresc!“

POETUL: Nu.

MARIJA: Danilo, al tău este. De astăzi şi-n vecii-vecilor!

(Danilo amuţeşte, după care urmează o explozie de bucurie. Îi sărută Marijei faţa, mâinile, picioarele. Un infirmier îl alungă afară din sală şi pe el şi pe Poet. Cu Infirmierul rămân doar Marija şi Milutin, ghemuit la capătul scenei. Infirmierul o apucă brutal de mână.)

INFIRMIERUL: Rămâi aici. (Pregăteşte seringa.) Ce te-ai adunat aşa, nu-ţi voi face nimic.

MARIJA: Ştiu. Oricum, nu femeilor.

(Infirmierul o pocneşte. Ea zâmbeşte.)

MARIJA: Cândva, bărbaţii au bătut alţi bărbaţi, iar pe femei le-au iubit. Astăzi la modă este invers.

(Infirmierul o loveşte cu palma. Milutin se învârte în jur pentru a o apăra pe Marija.)

MILUTIN: Lasss, lasss tu!

INFIRMIERUL: Ce-i, recitatorule? (Îl loveşte şi pe el.) O s-o luaţi după cap în fiecare zi. Să reciţi până la moartea versurilor...

(Milutin fuge spre un colţ. Infirmierul o ridică pe masă pe Marija, leşinată, şi-i înfinge cu răutate acul seringii. După care pleacă. Milutin şi-a lipit capul de zid. Dă cu fruntea o dată, de două ori. Loveşte cu pumnii.)

MILUTIN: (Printre dinţi. Plângând.) Să vă fut poeziile - să vă fut poeziile - să vă fut mama voastră - o să vă omor pe toţi - să vă fut poeziile...

(Loveşte în zid şi suspină până când se stinge lumina.)

Sfârşitul actului şase

PAUZA F:
PRAGUL Cerului slav

(Întuneric total. Se aud vreme foarte îndelungată lovituri în uşă, iar apoi glasuri.)

ARLECHINUL: Cine bate la uşă la ora asta?

MARIJA: Eu, Marija Broz, care-şi caută tatăl drag ori măcar tatăl.

ARLECHINUL: Mandelştam spune:
„Prin Kiev, de-a lungul uliţelor
Soţu-şi caută a nu ştiu cui femeie
nici o lacrimă n-alunecă
pe obrazu-i de ceară?...“

MARIJA: Da, de mine-i vorba.

ARLECHINUL: Păi, atunci bate - ţi se va deschide...

(Linişte adâncă.)

Sfârşitul pauzei F

ACTUL NR. 7:
RETRAGERE LINIŞTITĂ ÎN NOAPTE

(Sala, după reprezentaţie. Parţial lămurită, Marija stă pe scaun şi-l urmăreşte pe sărmanul Danilo care desenează cu creta pe podea. Intră Doctorul şi se opreşte în linişte în spatele lui Danilo. Priveşte la desen. Danilo scoate din buzunar un fir metalic. Se aproape deosebit de precaut de fir pe deasupra desenului.)

DOCTORUL: Vreau ca până la telejurnal să fie podeaua curăţată lună.

DANILO: (Tresare.) A, dumneavoastră sunteţi. Se va face , se va face. Haideţi, mişcaţi-vă. Aura dumneavoastră îmi deranjează firul.

DOCTORUL: (Se dă la o parte.) Nu vrei să-mi spui ce anume faci?

DANILO: Aici vă este prezentat scheletul spiritual al spitalului. Acum studiez radiaţiile în cadrul încăperilor. Ne aflăm pe un teren binefăcător. Nu există ape subterane. Nu există radiaţii negative

DOCTORUL: Există, există... (Arată cu piciorul spre desen.) Iată, aici.

DANILO: (Tulburat.) Nu există, acum am verificat. Este vorba de un closet la etaj, pentru bolnavi

DOCTORUL: Exact acesta. De nu l-ai folosi pe cel al medicilor, aş şti că al vostru nu e curăţat de două zile. Există multă radiaţie negativă. Haide acum - hop! După ce-l cureţi, dă-i de ştire infirmierei de serviciu.

DANILO: Dar de unde m-aţi găsit chiar pe mine, doctore? Acum n-am timp. Şi nu eu sunt cel care l-a murdărit.

DOCTORUL: Ştiu, însă tu, ca om deştept ce eşti, trebuia să le explici celor de teapa ta la ce foloseşte scoica de veceu. Iar pe lângă asta te-ai ales cu o pedeapsă pentru porcăriile de la reprezentaţie.

DANILO: Acelea au fost ideile Poetului şi isteria Marijei...

DOCTORUL: Răspunsul şi scuzele, mai târziu. Întâi closetul. (Danilo o ia din loc.) Danilo!

DANILO: Spuneţi, Doctore...

DOCTORUL: Când ţi-ai schimbat ultima dată pijamaua?

DANILO: De curând. Nu ştiu.

DOCTORUL: Eu ştiu. Când au venit ungurii, delegaţia din ‘86. Mâine, înainte de vizită, vreau să te văd în pijama curată. E clar?

DANILO: E clar. (Pentru sine). Dacă voi fi aici.

(Danilo iese. Doctorul stinge lumina, apoi îşi aprinde o ţigară. Îi oferă una şi Marijei. Ea refuză neconvingător. El se aşează pe masa de lângă ea.)

DOCTORUL: De-aş fi în locul dumneavoastră aş fi deja în pat. Vă doare capul?

MARIJA: Nu ştiu. Nici nu-mi simt capul, însă în ochi parcă am fire de nisip. De parcă în curând îmi vor curge amândoi.

DOCTORUL: Asta va mai dura ceva vreme. Nu v-aţi obişnuit cu noile medicamente.

MARIJA: M-aţi obişnuit deja cu lucruri interesante. (Pauză.) Dar dacă mi-aţi mări doza?

DOCTORUL: După o doză mai mare nu v-aţi mai duce nici la tatăl dumneavoastră. V-am conserva sufletul, vreo doi metri sub iarba cea verde.

MARIJA: Păi, măcar şi sub livadă... Ştiţi, câteodată mă gândesc că toate acestea nici n-ar trebui să se întâmple. Să fiu eu cu adevărat pe nava „Pescăruşul“ şi, când mă trezesc, în jurul meu să fie doar apă, lumină şi sare.

DOCTORUL: Fiţi mai dură. Când eu chiar şi atât de bătrân fiind mai am speranţe...

MARIJA: De ce mă consolaţi? Asta înseamnă că ne aflăm în aceeaşi situaţie.

DOCTORUL: N-ar fi bine să vă confirm un asemenea lucru.

MARIJA: Înseamnă că suntem. (Zâmbeşte apatic.) Credeam că măcar dumneavoastră aveţi partea proprie de distracţie.

DOCTORUL: Câteodată. (Pauză.) Am venit să-mi cer scuze pentru faptul că v-am ameninţat cu curentul electric.

MARIJA: Dar pentru injecţii?

DOCTORUL: Pentru injecţii, nu. Şi-aşa trebuia să fi început deja cu tratamentul.

MARIJA: Olga v-a ordonat să mă reţineţi aici pentru întotdeauna...

DOCTORUL: Nu-i adevărat. Şi cine-i pentru mine această Olga? O fostă aventură de prin vecini. Eu îmi sunt propriul meu stăpân.

MARIJA: Dar de ce mă minţiţi mereu cu toţii?

DOCTORUL: Eu nu vă mint. Eu pe dumneavoastră nu v-aş minţi.

MARIJA: În afară de câteodată.

DOCTORUL: (Îşi lasă capul pe umărul ei.) Pe dumneavoastră nu v-aş minţi. (Pauză.) Sunt ciudate toate aceste lucruri. Uneori aş vomita pe toate cele ce mă obosesc: spitalul, trecătorii, garsoniera... Pe mine însumi m-aş dărui vreunui nou şi banal început. Numai de-aş putea să-l văd, să-l ascult... Iar el, niciunde.

MARIJA: Şi de ce-mi spuneţi chiar mie toate aceste lucruri?

DOCTORUL: (Îşi pune palma pe pieptul ei.) Pentru că... pentru că vă aflaţi aici, Mirjana.

MARIJA: Mă numesc Marija.

(Cască. El continuă să-şi ţină mâna pe pieptul ei.)

DOCTORUL: Ştiu, asta mi-aţi spus încă din prima zi. (Îi desface nasturii de la cămaşă.) Aveţi nişte ochi frumoşi.

MARIJA: Am şi un copil frumos. Ce faceţi?

DOCTORUL: Linişte. Noi doi avem o întreagă noapte dinaintea noastră.

(Se chinuie cu nasturii de la cămaşa femeii. Ea e tot mai moale.)

MARIJA: Cred că mi-e somn. (Îl priveşte obosită.) Dumneavoastră nu sunteţi normal.

DOCTORUL: Acest cuvânt este interzis aici.

MARIJA: (Priveşte la propriul decolteu.) Nu mai ştiu. Nu mai ştiu nimic.

(Capul i se apleacă. Şi-l sprijină de el. Bărbatul o mângâie pe gât, iar când constată că totul e absurd, o lasă să zacă pe masă. O acoperă cu halatul. Ea inspiră adânc. De la radiou se aud cântece ale luptătorilor spanioli. El se scarpină în ureche. Priveşte pe fereastră, în întuneric.)

DOCTORUL: Mirijana? (Nimic.) Mirjana? Vă ţin sub observaţie de şase luni pline. Aş putea să vă fiu tată, însă eu simt că sunt mai puternic decât voi, chiar mai bătrân fiind... Mirjana, aţi adormit deja ? E mai bine... A fi vrut să vă duc undeva, să am grijă de dumneavoastră. La bine şi la rău. Şi nu agreez nici o asemenea climă... (Pauză.) Marija?

MARIJA: Spuneţi.

DOCTOR: Sunteţi trează?

MARIJA: Spuneţi.

DOCTORUL: Conduceţi-mă. Indiferent unde.

MARIJA: Eu să vă conduc pe dumneavoastră?

DOCTORUL: De-aş putea v-aş conduce eu pe dumneavoastră...

MARIJA: Dar unde? Nici măcar atâta nu ştiţi.

DOCTORUL: Nu ştiu. În afara unor radiaţii bune, în afara marii noastre familii. Mă voi ocupa de dumneavoastră. Promit. Ca de propria mea fiică.

MARIJA: O fiică cu sânii mari.

DOCTORUL: N-aţi priceput. (Pauză.) Nu v-aş face nici un rău... Aşa sunt vremurile.

MARIJA: Nici dumneavoastră nu vi se mai scoală?

(Pauză. De frig, Marija se ghemuieşte sub halat.)

DOCTORUL: Vă e frig?

MARIJA: Da. Mi-e somn de la medicamentele astea ale dumneavoastră. (Zâmbeşte.) O fiică adoptată.

DOCTORUL: Vă voi aduce o pătură.

(El iese. Şi-a lăsat ţigara în scrumieră.Marija o priveşte. O ia foarte încet şi o stinge pe încheietura propriei palme. Apoi o aruncă indiferentă în scrumieră. Intră Doctorul şi o acoperă cu o pătură.)

MARIJA: Sunteţi un om bun, Doctore.

(Doctorul se aşează alături de ea, scoate o altă ţigară şi o aprinde. Jăratecul acesteia este singurul care se mai vede în întunericul ce urmează.)

Sfârşitul actului şapte

PAUZA G:
CONFIDENŢE DE APRILIE

(Marija şi Arlechinul păşesc în lumină).

ARLECHINUL: Spune-mi, doreşti ceva?

MARIJA: O ţigară.

ARLECHINUL: (Îi oferă oţigară şi i-o aprinde.) Ai mai fumat înainte? (Atunci dă din mână.) Şi acum de ce?

MARIJA: (Alungă fumul.) „A fuma înseamnă a sta pe un nor şi a privi sub tine pământul“...

ARLECHINUL: Asta spun turcii. Dar tu ce spui?

MARIJA: Eu spun: „Fie.“

ARLECHINUL: Dacă-i aşa, atunci s-o luăm din loc. Mergi pentru întâia oară-n rai?

MARIJA: (Dă bucuroasă din cap.) Întotdeauna m-a interesat câţi îngeri pot să danseze pe vârful unui ac.

ARLECHINUL: Asta i-a interesat şi pe iezuiţi şi totuşi au sfârşit cu toţii-n iad.

MARIJA: (Se opreşte). Dar unde mă duci tu, de fapt?

(Arlechinul zâmbeşte. Întuneric.)

Sfârşitul pauzei G

ACTUL NR. 8:
ÎN CĂUTAREA ICOANELOR INIMII EI

(Sala spitalului, mai târziu. Întuneric. Scaune dărâmate, ornamente făcute bucăţi. Unicul lucru întreg în teren e statuia lui Tito. Intră Rade, beat şi tulburat. O cheamă foarte încet pe Marija. Nu răspunde nimeni. El stă trist pe scenă, lângă statuie. Năvăleşte Danilo, euforic. Priveşte în jur şi-l observă pe Rade.)

Danilo: (Emoţionat şi distins.) Am reuşit! Mă auzi, fiule? Cândva graniţă mi-a fost cerul, dar acum...

RADE: Ea unde este?

DANILO: Nu ştiu, nu sunt de pe-aici! În curând voi călători.

RADE: Unde-i Marija?

DANILO: Marija? Marija Broz, sufletul meu? Pe ea o iubesc cel mai mult... Nu ştiu unde-i. A dispărut încă de aseară. Dar tu, fiule, ce-i eşti tu ei? Frate?

RADE: Nici măcar asta.

DANILO: Hai, hai, noi suntem cu toţii fraţi şi surori întru Hristos. Dar ea la ce-ţi trebuie? Răspunde când te întreabă sărmanul Danilo!

RADE: Eu... Eu am vrut s-o ucid, iar apoi pe mine. Să nu ne chinuim.

DANILO: Asta, fiule, este un păcat împotriva lui Dumnezeu. Dar în ceea ce mă priveşte pe mine - poţi. Şi pe tine şi pe ea. Deja mi-a dat sufletul. Sunt nemuritor.

RADE: Ce eşti?

DANILO: Nemuritor, mă! Danilo vă părăseşte, omorâţi-vă, omorâţi-vă cu toţii din Serbia, dar fără stângăcie. În noaptea asta, Danilo călătoreşte în veşnicie! Hai, capul sus! Ne vom vedea noi la judecata de apoi. Nu fii trist.

RADE: Tu du-te. Nu sunt trist din pricina ta.

DANILO: Şi eu credeam că din pricina mea. Bine, atunci spune- care-i problema?

RADE: Noroc, n-am noroc.

DANILO: Asta n-ai? Păi, bine. (Îi întinde mâna lui Rade, să i-o sărute.) Bun copil. Cu asta, sărmanul Danilo te-a iertat de toate păcatele. Du-te şi omoară-te. Te vei duce imediat în rai.

RADE: Nu vreau fără Marija.

DANILO: Ei, fute-l-ai. Vrei şi-n car, şi-n căruţă. Dar asta nu se poate. Aia mică merge-n iad. Şi-a dat singură sufletul în locul meu. Cât e ceasul? E bine... Şi să nu mă mai plictiseşti, mă pregătesc să plec. (Scoate firul metalic. Îşi examinează corpul.)Iată! Iată, îl ţin!

(Se aşează turceşte. Îi aruncă lui Rade firul metalic. Îşi împreunează mâinile. Îşi coboară apoi îşi îndreaptă capul.)

DANILO: Ascultă, spune-le să mă îngroape mâine dimineaţă. Iar după trei zile să mă dezgroape, să mă aerisesc.

RADE: Bine.

DANILO: Ai pe cineva în cer? Să-i transmit salutări.

RADE: Nu ştiu, poate pe tata. Şi pe curva lui.

DANILO: Îi voi saluta. Şi nu te smiorcăi, greu de crezut că din asta se va naşte o tragedie antică. Acum, gata, ne vom revedea...

(Danilo se linişteşte şi încetează să mai respire. Intră Poetul şi se aşează alături de Rade. Îşi aprinde o ţigară.)

POETUL: Tu cine eşti?

RADE: Rade.

POETUL: Al Marijei?

RADE: Cred că nu.

POETUL: Fute-l-ai, te-am confundat. Ai ceva de băut?

RADE: Am.

(Scoate din haină o sticlă. Beau amândoi. Poetul îl observă pe Danilo.)

POETUL: Cu ăsta ce-i?

RADE: A murit. De bunăvoie.

POETUL: Minunat. Încântător. Exact asta a şi dorit. Noroc! (Bea.)

RADE: Trebuie să-l dezgropaţi peste trei zile. Se duce-n cer.

POETUL: Dar de unde. Aşa l-a ameţit diavolul, să-l atragă mai iute sub pământ. Hai, noroc!

RADE: Noroc!

(Lumina se stinge. Din depărtare se aude ploaia, un plânset de copil şi o voce răguşită de femeie. Vocea cântă: „Prin Kiev...“)

PAUZA H:
NO NEWS - GOOD NEWS!

(Arlechinul aterizează în public şi împarte ziare proaspăt tipărite.)

ARLECHINUL: Politica - The International Weekly!!! „Marija Broz arde în iad!“ Politica - The International Weekly!

(Pe lângă frontispiciul original, ziarul „Politika“, ediţie specială, mai conţine doar un titlu enorm, scris cu negru: „Marija Broz Burns in Hell“. Ştiri sau alte materiale nu există.)

Sfârşitul pauzei H

ACTUL NR. 9:
Plecarea NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU

(În sala goală năvăleşte, furios, Arlechinul. Se uită în jur.)

ARLECHINUL: Nu e gata!!! Epilogul trebuie să se repete, nu l-a văzut nimeni!

(Intră bolnavii şi aranjează scena bucătăriei Olgăi. Lumina slăbeşte în intensitate. Începe încet muzică de operă.)

ARLECHINUL: E bine. Începe.

(El se retrage într-un colţ. Intră Marija. Se apropie de pătuţul unde se află copilul.)

MARIJA: Dado? Te-au lăsat singură? (O ia în braţe.) Zici că se pregătesc pentru Germania! Înseamnă că au vrut s-o lase pe mama ta bolnavă pentru întotdeauna1 Ştiu că-i urăşti. Şi mama la fel. Am încercat să-ţi fac rost de-un alt tată, însă a înnebunit şi acesta. Ţi-ar fi plăcut. Dar, iată... De-ar fi fost viu bunicul Josip, ar fi ştiut cum s-ar fi rezolvat totul. N-ar fi fost nici spitalul, nici plecarea în Germania. Iar pe călăi - un topor după cap şi în groapă cu ei, să fie daţi cu var... Şi, vezi, nu te pot lua cu mine...

ARLECHINUL: Nu te teme. Fă ceea ce trebuie făcut.

MARIJA: (De parcă nu-l vede.) Cine-i?

ARLECHINUL: Eu sunt.

MARIJA: A, tu eşti... De ce mă sperii aşa, nevăzut? Ce faci tu aici?

ARLECHINUL: Am venit să văd dacă te vei speria.

MARIJA: Marija s-a speriat o singură dată în viaţă, iar asta s-a întâmplat în urmă cu zece ani. Nu mai există frică.

ARLECHINUL: Dovedeşte.

MARIJA: Nu cumva te-ai îndoit?

(Lasă copilul. Ia sticluţa şi biberonul. Pune în ea lapte şi o cutiuţă întreagă de praf. Amestecă bine. Hrăneşte copilul.)

MARIJA: Te-ai convins?

ARLECHINUL: Când nu mai răsuflă.

MARIJA: Totuşi te iubesc puţin.

ARLECHINUL: Ştiu.

MARIJA: Unde ai pleca dacă ai fi în locul meu?

ARLECHINUL: Înapoi, în iad. Ori înainte, în golul care vindecă.

MARIJA: Patetic, banal, cvazihamletian. Deformaţie profesională.

ARLECHINUL: Obişnuinţa este un chin, iar dezobişnuinţa - două chinuri. Iar despre Hamlet se spune că este un rol pe care artistul îl pregăteşte o viaţă întreagă, iar interpretarea este magistrală abia după ce-i moare tatăl. Iată, noi ne pregătim deja de o jumătate de veac...

MARIJA: La ce bună grija asta, ceasul a bătut. Îl vom juca în curând. Atât de tragic cum doar în dorinţă se poate.

ARLECHINUL: Atunci, joacă, dacă eşti gata cu formalităţile.

MARIJA: Sunt.

(Înfăşoară copilul în pătură şi-l pune sub pat.)

ARLECHINUL: Deci, doreşti să...

MARIJA: Tocmai am plecat.

(În uşă o întâlneşte pe „Olga“, de fapt pe Danilo, mascat.)

OLGA: Ce faci aici, curvo? Nu te-au ars cu curentul?

MARIJA: Altoiul nu s-a prins.

OLGA: Ideea e a mea, nu mi-e ruşine. Diavolul se vindecă şi cu curentul. Du-te, acum. Nu ne vom mai întâlni.

MARIJA: Nu ne vom întâlni, de va vrea Dumnezeu. Dar dumneavoastră călătoriţi?

OLGA: Sora ta ne va deretica prin casă. Şi va avea grijă de copil.

MARIJA: Nici o problemă, dar cu copilul lor, când îl vor face. (Iese.) Am trimis-o pe Dada la bunicul ei.

(Dispare în întuneric.)

OLGA: (Râde.) La care bunic? (Şoc. Aleargă spre pătuţ.) Pruncucigaşo, ai omorât-o!!! Unde mi-e copilul?!? (Se vaită în uşă.) Aoleu, vai de mine! (Ia telefonul.) Halo, Miliţia? Pavle, tu eşti? Evident că plâng, a venit nora şi mi-a ucis nepoata! Nu sunt beată, trimite patrula, nu mă interesează! Omorâţi-o pe curvă la faţa locului! Nu vei da seamă, nu există acel tribunal! Calmează-te...

(Lasă receptorul jos, apoi îşi frânge mâinile. În clipa aceea, în încăpere începe un plâns puternic de copil. Olga se poticneşte, astupându-şi urechile. Plânsul e supraomenesc, insuportabil fizic. Olga dă de copil sub pat. Nu poate să creadă. Plânge de bucurie. De ea se apropie Poetul, în halat de medic.)

POETUL: Bună seara, bunico.

OLGA: V-a trimis Doctorul? Nu mai este cazul, tinere. Doar ce s-a terminat totul.

POETUL: Nu s-a terminat. Am venit să vă spun că Marija Broz e moartă.

OLGA: Vă mulţumesc pentru faptul că v-aţi dat silinţa să-mi transmiteţi acest lucru.

POETUL: Ea zace pe calea ferată. Capul îi este despărţit de trup.

OLGA: Sunt creştină. Mă voi ruga pentru sufletul ei.

POETUL: Nu puteţi. Ea nu mai are suflet.

OLGA: Vedeţi, fiul meu a devenit beţiv din cauza ei.

POETUL: Nu m-aţi înţeles.

OLGA: Ba, v-am înţeles. Coşmarul a luat sfârşit.

(Pleacă într-un colţ împreună cu bebeluşul.)

POETUL: A lua sfârşit? Doamne, cât de copilăresc este...

(Începe o melodie rok industrială, la început încet. Intră Jandarmul într-un smoking alb, ţinând în mână bastonul de cauciuc.)

JANDARMUL: Ce anume e copilăresc?

POETUL: (Puţin isteric.) Păi coşmarurile noastre nocturne, bucăţelele noastre nu se primesc şi nu se pierd! Nu se cumpără, nici nu se vând! Ochii noştri văd numai întunericul, însă creierul minte, iar nouă ni se pare: există şi zi! Dacă Marija a murit, cum se va păstra atunci toată dragostea pe care am ţinut-o pentru visele dureroase? Iar dacă e vie, unde se va duce atunci ura să se bucure de viaţă dacă nu pe mormântul răposatului conducător? (Îşi leapădă halatul.) Părinţii noştri zac morţi în jur, ghemuiţi sub lespezile de piatră. Dorm somnul cel de moarte, iar noi nu reuşim să-i uităm. (El dă cu ochii de fotografia mare de pe zid a lui Tito.) Ochi palizi. De încerci să întrezăreşti în ei împărăţia lui Dumnezeu, nu vei găsi decât vid. Fiindcă Dumnezeu este o particulă luminoasă, un foton...

(Jandarmul dă jos cizemele şi mantaua de pe statuia lui Tito. Acum se vede că doar capul e din stiropor, în timp ce corpul este o construcţie instabilă, din scândurele. Jandarmul îi pune Poetului cizmele şi mantaua.)

POETUL: Se spune că Dumnezeu e vid, iar diavolul energie! De la pumnal la iubire, de pe tată pe fiu, noi am închinat totul Hadesului şi nu se poate spune că ne plictisim. Să dea Dumnezeu să trăim vremuri interesante!!! (În timp ce urlă această propoziţie, îşi pune masca Arlechinului. Trece la şoapte.) Şi nu regretaţi în legătură cu o faptă mizeră; veţi muri fără să ştiţi că morţi acceptaţi să fiţi eoni... Noapte bună, copii! Noapte bună, doamnele mele! Noapte bună şi dumneavoastră, domnilor! Şi acest weekend s-a sfârşit în linişte!!! (Dă puternic din mână.) Muzică, dă-i bătaie!!!

(În muzică rok, foştii bolnavi şi acum persoane adevărate mascate desfac scenografia. Jandarmul stă lângă Broz, de parcă-l păzeşte. Arlechinul se opreşte obosit lângă ei doi. Foştii pacienţi li se alătură şi se aranjează în jurul păpuşii, de parcă se aşează şi ei pentru o fotografie istorică. Fără voce, în surdină, la nesfârşit, Jandarmul spune: „Păsărica. Păsărica. Păsărica...“În întunericul care se lasă încă se întrezăreşte smokingul alb al Jandarmului. Fulgeră bliţurile. Muzica încetează. Marija Broz schimbă filmul în aparat. Întuneric.)

Sfârşitul piesei