Versiunea românească a primei cărţi a romanului MIGRAŢIILE, semnată de Duşan Baiski. şi Octavia Nedelcu, a văzut lumina tiparului la Editura de Vest din Timişoara, în anul 1993. Pentru a vă ajuta să vă formulaţi o idee despre autor şi despre "Migraţiile" sale, ne-am permis a reproduce   "Drumul spre răsărit - În loc de postfaţă", o intervenţie semnată de apreciatul critic literar timişorean Cornel Ungureanu şi care a fost inclusă în volumul mai sus pomenit. Iar în final, vă oferim un fragment din MIGRAŢIILE - Cartea a doua (Partea I), a cărei versiune românească îi aparţine lui Duşan Baiski.

   Tradus în limba franceză, MIGRAŢIILE a fost declarat de critica pariziană drept "cel mai bun roman străin al anului 1987", iar la Belgrad a fost numit "romanul deceniului" din literatura iugoslavă.
 

Prima lectură din Migraţii demonstrează ceea ce, de fapt, ar fi trebuit să ştiu de mult: că în răsăritul european epopeea n-a murit încă şi că europenii cei mai de seamă ai estului sunt creatori de epopee. Sadoveanu şi Kadare, Iwaskiewicz şi Prus ar fi trebuit să ne pregătească pentru înţelegerea acestui roman masiv, rămuros, inepuizabil, de un lirism dens, cu personaje monumentale. Şocant poate fi şi sentimentul că poezia nu are nimic vetust şi că "barbarii" nu semănau cu personajele romanelor pe care le ştiam, fie şi din Cărţile Estului.
Am citit romanul în versiunea franceză apărută în 1985 şi am confruntat câteva dintre capitolele traduse în franţuzeşte cu versiunea sârbească: evident, cu ajutorul lui Slavomir Gvozdenovici. Fraza originală era încă mai densă, mai fremătătoare, traducând, în necurmatele-i şerpuiri, un vitalism mai violent, o încleştare mai aspră cu lumea, cu boala, cu moartea.
Fiindcă moartea este unul din termenii pe care Crnjanski îl pune în pagină, precum puţini mari scriitori ai acestui secol. Există o moarte care seceră totul: şi indivizi, şi oraşe, şi popoare. Epopeea trebuia să se încheie cu aşezarea migratorilor în Patria visată, Noua Serbie. Trebuia să împlinească visul slav al eroului. Ţara visată este însă meschină şi nu-i ocroteşte pe cei care o visaseră. E un Univers căzut. Îi respinge, le răpeşte identitatea, îi ucide. În epoca noastră, atât de creatoare, de iubitoare, de demolatoare de Utopii, Crnjanski vorbeşte despre moartea unui vis. Din epopeea lui e absentă chiar întemeierea cetăţii visate.

În primul său volum, publicat în 1929, visarea e ambiguă şi cronica putea vorbi metaforic despre Rusia de acum, pierdută pentru întotdeauna. Romanul istoric învia într-un prezent al parabolei. Visul slav se năruise după 1917, aşa cum se năruise atunci, în secolul al optsprezecelea, când Vuk Isakovici voise, sperase, crezuse că o să găsească în Rusia Patria. Omul era încă tânăr, dar eroul îmbătrânea. Se despărţea de el cu fiecare capitol al cărţii. Luptătorul e obosit, deformat, vânat de boală. Fiecare plecare a lui lasă un loc gol. Ca si când n-ar fi fost, spune prozatorul. Oamenii pleacă şi nu mai rămâne nimic în urma lor. Se duc să lupte şi casa rămâne pustie, ca şi cum cei plecaţi ar fi plecat pentru totdeauna. Toate plecările nu fac decât să repete Plecarea. Pot fi chiar plecarea. Viaţa nu-i decât un exerciţiu întru moarte. Viaţa soldatului nu-i decât un exerciţiu de supunere, credinţă, desfigurare.
Literatura Imperiului Austro-Ungar a dat viaţă, ca nici o altă literatură, aristocraţiei ofiţereşti. El era marele personaj. Profesiunea sa - ca şi agonia acestei profesiuni - vezi Marşul lui Radetzky - se află în centrul Marelui Mecanism. Vuk face parte din casta luptătoare, din elita kşatria, dar el este, deopotrivă, mercenar. Este sârb. E un om de seamă fiindcă este între cei mai valoroşi din profesiunea sa: dar e sârb. Drumul lui Vuk Isakovici prin Viena şi prin Imperiu reconstituie, pas cu pas, civilizaţia unui timp al războaielor. O reconstituire exemplară.

Vuk Isakovici este Jaques Melancolicul al Răsăritului, naufragiat în nesfârşitele spaţii slave:
"Şi în timp ce sufletul său, ca într-un cerc infinit, se întorcea fără încetare, ideea unei migraţii în Rusia, asupra căreia, disperat şi epuizat de atâtea zile de vagabondaj şi suferinţe, se aplecase, în corpul său din nou adormit pe patul familial fremăta, asemenea unei stele, ultima sămânţă a tinereţii revolute. Ea îl reţinea, dezolat, mut, aproape nebun de mâhnire şi de tristeţe, în mijlocul apelor şi mlaştinilor şi apelor care se evaporau din pământul pe care el, cu dragoste, îl numea Noua Serbie."
În fond, punctul şi cercul, steaua şi cerul oglindesc, pentru romancier, omul şi pământul. Eroii aparţin pământului, dar şi unei ordini mai înalte. Personajele trec, trăiesc într-o stare de semitrezie. Se mişcă, pe pagini întregi, ca nişte somnambuli. Visează. Sunt guvernaţi de vis. Realitatea lor e subsumată unui întreg pe care doar punctul şi Cercul îl pot cuprinde. De altfel, capitolul inaugural al acestei cărţi închise în sine este al Cercului şi al Centrului, etern - inumane amândouă.
 
 

CORNEL UNGUREANU

.............................................................................................................................

A fost odată, în inima Europei, un regat ce se numea Ungaria.
Curgeau în acest regat râuri bogate în peşte, iar de-a lungul lor se întindeau câmpii verzi, nesfârşite. Vara, aceste câmpii se prefăceau în pustiuri fierbinţi, iar după aceea, într-o mare îngheţată, acoperită cu zăpadă. Ascultau oamenii în întuneric urletul lupilor.
Ungurii, care locuiau în această câmpie şi care s-au strămutat aici venind tocmai din Asia, povesteau că un călăreţ din ţara lor putea să călărească înspre răsărit şi zile întregi şi să nu întâlnească nici o fiinţă omenească. Ţara lor, zice-se, o închid, ca o cunună, munţi înalţi, însă şi aceşti munţi se deschid spre răsărit ca un fel de poartă. Iar după aceea, din nou, întinderi fără de sfârşit.
Se arată din când în când pe această câmpie câte-un copac însingurat, câte-un salcâm ori salcă, ba chiar şi călăreţi ce iute şi dispar. Se întâmplă să vadă călăreţul vreun foişor ori vreun oraş, însă pier şi acestea la orizont. Se mai arată vara şi corturi de mătase, palmieri, totul, însă, nu este decât o nadă a ochilor omeneşti. Fata Morgana a văzduhului şi norilor. Şi se lasă după aceea cerul ca o perdea vânătă peste această ţară goală. 

Până la sfârşitul veacului al XVIII-lea, au fost dese războaiele în acest regat. Turcii ajunseseră până la Viena şi fuseseră din nou izgoniţi până la Belgrad, iar de-a lungul drumurilor se albeau ţeste şi oase omeneşti. În drumul de retragere până la Viena, ultimii au fost raţii 1), iar la înaintarea până la Belgrad, primii, ei. Sub comanda generalilor austrieci, care aveau pălării mari, în trei colţuri şi împodobite cu pene de struţ, raţii alcătuiau aşa-zisa cavalerie "maghiară", care călărea pe cai mărunţi, dar iuţi şi nărăvaşi. 
Când au trecut războaiele, acest popor s-a mutat prin caraulele arse, pe lângă podurile umblătoare şi în jurul Timişoarei, care era principala cetate în sudul regatului şi care a fost înnoită după schiţele ofţerilor francezi, ca un fel de stea de piatră.
Raţii nu recunoşteau asupra lor nici un fel de legi, în afară de cezarul austriac, însă în vremea când începe această poveste, în primăvara anului 1752, ei se răzvrăteau şi împotriva cezarului. Au vrut ca din Austria să se mute în Rusia.

Cetatea Timişoara, chiar dacă se numea cetatea de pe Timiş, nu se găsea pe Timiş, ci pe afluentul său, Bega, tocmai pe smârcurile Begăi. Acesteia i se dăduse drumul prin şanţurile cetăţii şi era ,noaptea, plină de orăcăit de broaşte. Cetăţii i-au rămas de la râu doar vechiul nume spaniol şi sălciile înflorite.
Timişoara era lucrarea mâinilor omeneşti, nicidecum a celor dumnezeieşti, şi alcătuită din chiar  stelele de piatră, care erau fortificaţii de cetate. Înainte de asediul cetăţii, acestea momeau oştile în focul încrucişat al tunurilor şi erau renumite pentru asta. Fiecare din aceste stele era singură, ca un fel de lume pentru sine, iar toate împreună, ca un fel de insulă.
Dinaintea porţilor cetăţii se întindeau izlazuri verzi, unde îşi antrenau generalii oastea. În fortificaţii erau zidite tunuri uriaşe şi cu bubuitul acestor tunuri începeau războaiele turceşti. Acum, peste câmpie se revărsau dangătele clopotelor timişorene. Era pace.
Oraşul se afla înghesuit între aceste fortificaţii; pentru el rămăsese prea puţin loc. În acest loc mic îşi ridicase ordinul călugărilor capucini bisericile sale cu faţade baroce, iar armata, comenduirea locală. Pe lângă comenduire se lipiseră câteva tractire şi şcoli, precum şi teatrul, care era renumit. Lângă biserici se înălţa palatul comandantului fortificaţiei, feldmareşalul baron von Engelshofen. El se mutase, efectiv, în cea mai mare cazarmă, ceva mai sus de piaţa mică, lângă biserica capucinilor, acolo unde Timişoara arăta ca o mică poză a Vienei. Din pricina vieţii luxoase a armatei oraşul fusese supranumit "mica Vienă".
Feldmareşalul locotenent Franz Karl Leopold baron von Engelshofen era pe atunci tare bătrân, însă la sfârşitul războaielor turceşti Curtea din Viena avea în el cea mai mare încredere. El iubea mai mult Petrovaradinul decât Timişoara, dar în acel an venise la Timişoara din pricina tulburărilor şi pentru a fi mai aproape de oştenii săi, raţii, care-i pricinuiseră Timişoarei atâtea griji. Engelshofen s-a mutat în cetate, deasupra temniţelor oştirii, de unde putea vedea şi cu ochiul liber intrările şi ieşirile regimentelor şi străjile dinaintea porţilor. Ferestrele sale erau mai înalte decât faţadele capucinilor pline de cruci şi îngeri, dar deschideau orizontul şi spre izlazuri, unde-şi aveau corpurile de husari şcoala de călărie. Engelshofen suferea de mania văruitului şi a igienei. Precum şi de cea a fenolului. el văruise până şi comenduirea locală. Pe clădire rămăseseră negri doar vulturii bicefali ai Habsburgilor.
De la această înălţime, a celui de al treilea etaj, feldmareşalul locotenent putea să vadă totul. Lăsase închise toate saloanele comenduirii şi se instalase în două camere, chiar sub acoperiş. De aici putea să vadă până şi satul, care fusese înainte mahala turcească, dar acum se populase  cu raţii lui. El avea o deosebită înclinaţie pentru aceşti oameni ai săi. 
Iar satul Mehala, unde se aşezaseră familiile acestora, nici măcar nu avea înfăţişarea unui sat adevărat. Nu semăna nici pe puţin cu Timişoara. Părăsit de turci, acesta era o aşezare săracă, în mlaştini, cu palisade arse, cu foişoare ruinate şi cu ziduri cu multe bârloguri. Frumos era în Mehala numai un şir lung de salcâmi uriaşi, înfloriţi. Aceştia se înălţaseră deasupra foişoarelor şi colibelor raţilor şi a bordeielor lor, precum şi deasupra acoperişurilor de trestie ale acestora. Şi chiar dacă în Mehala sărăcia trebuia să fi fost mare, din acest sat sârbesc mereu se auzeau  cântece.
Floarea de salcâm venise în acel an atâta de pe neaşteptate că acoperise aceste căsuţe jalnice ca un fel de ploaie de flori, albă şi parfumată. Şi până se acopereau noaptea oamenii în Mehala cu sumane şi pături, satul era acoperit cu cilimuri din flori albe şi parfumate. Ca o broderie cerească.
În Mehala, florile de salcâm prefăceau trestia, iarba şi bălăriile într-un argintiu ceresc, ce se albea până la stele. Până la ninsoarea stelelor pe care acest popor le numea Paiele Naşului. În vremea aceea, raţii iubeau atât de mult tot ceea ce era strălucitor, tânăr şi nou, că aveau obiceiul să sară înaintea lunei noi şi să-i strige, cu minţile parcă pierdute: "Noroc, norocel, noule noucel!"

Pe lângă această Mehală şi pe lângă Timişoara trecuse, în primăvara anului 1752, o căruţă neagră, de călătorie, şi intrase în oraş prin poarta pe care o păzeau tunarii.
În această căruţă, ce venea de la Viena, stătea un om pe care Curtea îl alesese pentru a duce rânduiala în mijlocul raţilor. Curtea începuse să-şi piardă încrederea pe care o avusese până atunci în feldmareşalul locotenent baronul von Engelshofen. Curtea voia să întrerupă statutul acestui popoer ce era, după cum se vorbea la Viena, "Arma in arma". Împărăţia era hotărâtă ca pe raţii ce până atunci fuseseră doar oşteni ai cezarului să-i facă ţărani, lucrători de câmp camerali, cetăţeni ai crăiei ungureşti. Numai că asta era mai uşor de hotărât decât de realizat.
Engelshofen se arăta sceptic de faptul că din oştean se putea scoate un bun ţăran. Ba, mai mult, şi de faptul dacă raţii vor vrea să fie lucrători ai cîmpului, pe rol de agricultori. Lui i se părea periculos că în Timişoara fuseseră aduse din război regimente de raţi pentru a fi aici dezarmate şi împrăştiaţi oamenii prin comitatele Ungariei. Pe ocolite, refuză să caseze el personal, împreună cu magistratul, fostele regimente dunărene sârbeşti, iar pe ofiţerii raţi să-i împartă, cu de-a sila, prin corpurile de armată regulată. În instrucţiunile pe care le primise se preciza că pe ofiţerii necăsătoriţi avea să-i mute pur şi simplu, iar pe cei câţiva ofiţeri ce aveau intenţia să se revolte, să-i spânzure.
Engelshofen, care văruia tot - şi casele, şi grajdurile, şi latrinele - răspundea că nu aşa se conduc oamenii şi că măsurile draconice îi vor alunga pe aceşti oşteni credincioşi ai cezarului în împărăţia împărătesei ruseşti. El atrăsese la Curte atenţia că generalul Šević, care plecase din oastea austriacă în Rusia, dusese până acum şi câţiva ofiţeri, neamuri de-ale sale, iar repetatele rugăminţi pentru radierea din oaste continuau. Dar cei de la Viena nu-l ascultau pe Engelshofen.
Se gândea că el nu reuşise să impună regimentelor dunărene uniformele şi că nu reuşise nici să-i silească să nu-şi mai ducă prin oraş morţii descoperiţi, până la cimitir. Nici să-şi alinieze casele în satele lor.
De aceea, în pomenita berlină din Viena a răsărit la Timişoara, dinaintea uşii lui Engelshofen, oberskriegkomisarul Garsuli. Şi aici a început această poveste.
Era o berlină mică, neagră, iute, ca un soi de ladă, s-ar putea spune, căptuşită cu velur negru, de mătase, o ladă ce atârna între patru roţi mari, de patru curele groase. Totodată, însă, era, pentru atâţia oameni, şi soarta cea neagră.
Garsuli oprise dinaintea uşii lui Engelshofen, între tunurile bătrâne şi piramidele din ghiulele de tun, dar la utrenie se dusese la biserica capucinilor. Când, mai târziu, se arătă iar aici, se dovedi a fi un om de cincizeci de ani, mic de statură, cu burtă, umblând cu picioarele crăcănate, călcând pe călcâie. Era surâzător şi părea vesel. Vârfurile pantofilor săi veneţieni, luxoşi, şi tălpile le ridica de la pământ ca de pe cuie. Cu băţul, pe care-l tot muta dintr-o mână în cealaltă, pipăia treptele şi-şi slobozea călcâiele abia după câte o mică şovăială. Picioarele-i erau scurte. Iar pulpele, robuste.
Garsuli purta quilloti negri, din velur, şi ciorapi de mătase. Părea că face un pas înainte şi doi înapoi. Îi zâmbea fiecăruia şi vâslea cu mâinile cum vâslea pe Corfu. Mantaua neagră, cu două cozi, ca la rândunică, fâlfâia în jurul său.
Era un bărbat cu trăsături romane, frumoase, dar ca de copil. În paloarea feţei, ochii săi negri, mari, se făcuseră şi mai negri şi avea parcă pe ei un fel de ceaţă. Purta o coadă de păr argintiu. Iar pe nas îşi ridica mereu o pereche de ochelari, de parcă-i tot punea şi-i dădea jos. Nu-i scăpa nimeni pe care să nu-l privească mai întâi prin ochelari.
Deşi Engelshofen fusese anuţat de sosirea oberkriegkomisarului, bătrânul nu era de părere că trebuia să-l întâmpine, ci îi transmisese să poftească sus, la el, la etajul al trilea Din această pricină, pe faţa lui Garsuli se observa limpede supărarea.
Engelshofen locuia singur-singurel - cu husarul său - la etajul al treilea al Comenduirii, într-o odaie strâmtă, vopsită în alb, cu un alcov în care-i stătea patul. Avea de tot un singur fotoliu, iar pentru Garsuli fu adus un scaun obişnuit. Garsuli urcă până la Engelshofen, tot roşu, o culoare ce se schimba de la roşul racului până la roşul vineţiu al curcanului.
Engelshofen îl întâmpină stând aşezat şi nici nu se ridică. Feldmareşalul locotenent era fără manta, într-o cămaşă simplă, şvăbească, fumând dintr-o pipă lungă, tot şvăbească. Se scuză, mormăind, că era bătrân, că-l dureau picioarele şi-i oferi oaspetelui scaunul cu trei picioare de parcă l-ar fi întâmpinat pe cizmarul său.
Garsuli îşi trecu privirea prin odaie şi prin alcovul unde era patul, dar şi prin geam, peste fortificaţii şi peste izlazul ce se vedea în depărtare. În camera lui Engelshofen nu se afla nimic altceva în afară de o sabie de călăreţ şi de nişte chei uriaşe, ruginite. Pe zidurile groase, văruite, era plin de păianjeni. Lângă pat, totuşi, stătea o pereche de cizme uriaşe, de călărie. Garsuli gându furios: "Nu există nici răstignitul nostru Domnul Iisus."